METEMPSIHOZA

9 argumente ale celor care cred în reîncarnare

Articol preluat de pe www.descopera.ro

Este un subiect care pare să ţină exclusiv de latura spirituală, sau filosofică, a lucrurilor. Este o chestiune pe care cei mai mulţi oameni fie o resping din principiu, fie nu o cunosc suficient. Cu toate acestea, ceea ce nu se ştie despre reîncarnare este că există destule dovezi palpabile în sprijinul ideii că ea reprezintă un fenomen real şi poate chiar verificabil.

Regresia hipnotică

Discutabilă în ochii multora, regresia hipnotică este, poate, cea mai populară dovadă a reîncarnării. După cum se poate intui şi din numele său, în cadrul acestei tehnici controversate, subiecţii sunt hipnotizaţi şi conduşi în trecut, prin viaţa lor prezentă, în copilărie, şi tot înapoi spre vremea de dinainte să se nască. Odată "ajunşi" acolo, sunt rugaţi să descrie ce experimentează. În această stare de transă hipnotică subiecţii reuşesc de multe ori să relateze cu mare exactitate detalii personale din ceea ce se presupune ca au fost vieţile lor trecute, detalii cum ar fi amplasarea geografică, ocupaţia, nume ale rudelor şi alte amănunte pertinente corecte istoric şi cultural. Deşi în multe dintre aceste cazuri subiecţii furnizează informaţii multiple şi consistente pe care, aparent, nu ar trebui să le cunoască, nicio astfel de situaţie nu a fost acceptată ca o dovadă incontestabilă a reîncarnării, deoarece mereu se strecoară unele erori printre relatările corecte, erori de natură să arunce o umbră de îndoială asupra întregii chestiuni. Mai mult, se pare că există un fenomen denumit criptomnezie, care se manifestă prin tendinţa individului de a citi o carte sau a vedea un film şi a asimila informaţiile astfel descoperite ca şi cum ele ar face parte din viaţa lui anterioară. Din acest motiv, hipnoza regresivă este o metodă spectaculoasă de a explora existenţele trecute, însă una supusă discuţiilor.

Amintiri din vieţi anterioare

Doctorul Ian Stevenson, un psihiatru apreciat din statul american Virginia, care a decedat în 2007, la vârsta de 89 de ani, a început să studieze cazurile de copii cu amintiri conştiente ale vieţilor anterioare, cam când se afla în pragul vârstei de 50 de ani. În cadrul acestor investigaţii, doctorul a studiat aproape trei mii de copii cu varste între patru şi zece ani, constatând că în multe cazuri micuţii îşi aminteau identităţile lor din vieţile trecute, precum şi detalii de context istoric şi geografic ale perioadelor invocate, detalii privitoare la rude din familiile trecute, precum şi amănunte referitoare la momentul morţii. Mai mult, în urma răscolirilor, unii dintre micii subiecţi s-au identificat atât de plenar cu vieţile lor anterioare, încât au insistat să fie apelaţi pe fostele lor nume, chiar simţindu-se străini de familiile actuale şi devenind vădit deranjaţi când nu li s-a permis să mai "petreacă" ceva timp cu rudele dinainte. Interesant la toate aceste amintiri este faptul că "pacienţii" nu au fost hipnotizaţi sau "regresaţi" în vreun fel spre a accesa amintiri latente, ci au expus de la vârste foarte fragede informaţii perfect conştientizate, în mod spontan, ale unor vieţi trecute. În timp ce toate aceste relatări şi înclinaţii tind să devină neclare şi chiar să dispară odată cu anii, ele rămân între cele mai bune dovezi existente în sprijinul ideii de reîncarnare.

Semne din naştere

Dar dr. Stevenson nu s-a oprit aici cu cercetările. Tot el a descoperit încă o caracteristică cel puţin interesantă menită să confirme teoria reîncarnării. La mulţi dintre aceiaşi copii cu amintiri din vieţi trecute a constatat prezenţa surprinzătoare a unor semne din naştere pe trupuri în zone ce corespundeau exact cu răni fatale care le-au fost produse în momentul morţii. Un exemplu în acest sens este al unui baieţel turc de 11 ani, care îşi amintea că a murit fiind împuşcat în cap accidental de un vecin în încarnarea anterioară. Surprinzător, copilul să născuse cu urechea dreaptă puternic deformată, care imita destul de fidel ranile decedatului, un fapt confirmat mai târziu de registre medicale şi chiar de fotografii obţinute cu greu de dr. Stevenson în timpul investigărilor. Iar cazul nu este unul izolat între cele cercetate de psihiatru; semne pe piele şi chiar degete lipsă au putut fi asociate cu răniri suferite în vieţile trecute de micii pacienţi. Într-un caz, doctorul a descoperit chiar semne din naştere care se potriveau cu intrarea şi ieşirea unui glonte din capul unui subiect ucis prin împuşcare. Şansele ca ceva de acest fel să se întâmple accidental sunt infime, iar dr. Stevenson deţine un număr de asemenea cazuri în registrele sale.

Copii prea talentaţi

Se mai numesc şi prodigy şi sunt copii înzestraţi, care posedă un talent sau o aptitudine deosebită - în general în domeniul ştiinţelor sau artelor. Aceşti copii excelează şi avansează remarcabil într-o anumită sferă de activitate mai ales creativă, depăşind cu mult posibilităţile tipice vârstei, precum şi pe majoritatea celorlalţi adepţi sau practicanţi ai respectivului domeniu. Între exemplele potrivite în acest sens se numără chiar cazul compozitorului austriac Wolfgang Amadeus Mozart, capabil să compună partituri simple la varsta de patru ani şi simfonii întregi în adolescenţă. Un alt exemplu este matematicianul Blaise Pascal, care a reuşit să pună bazele geometriei proiective la varsta de 16 ani. În timp ce ştiinţa modernă atribuie aceste talente rare unor simple reacţii chimice la nivel cerebral, ea nu reuşeşte să de lămuriri referitoare la motivul pentru care sau la felul în care creierele acestor personaje au o configuraţie diferită de ale celorlalţi. Să fie vorba despre vreo mutaţie genetică, sau de un amestec dezoxiribonucleic extrem de rar? Şi daca e aşa, de ce nu se răsfrânge şi asupra urmaşilor lor? Sau e oare posibil ca toţi aceşti oameni să îşi datoreze priceperea neobişnuită tocmai faptului că au mai făcut şi înainte toate lucrurile la care se pricep în viaţa curentă? Prin umare, este posibil ca un copil neobişnuit de talentat la matematică să fi fost profesor de asmenea materie într-o viaţă anterioară? Sau era Mozart un geniu al muzicii pentru că, după cum chiar el se pare că a pretins, a mai fost muzician de multe ori înainte? Dacă traumele, amintirile, interesele şi experienţele vieţilor anterioare par a se manifesta în cazul unor dintre vieţile curente, atunci de ce nu s-ar putea întampla la fel cu talentele şi capacităţile trecute?

Xenoglosia

Între cele mai interesate, şi totuşi foarte rare, manifestări ce vin ca dovezi în sprijinul ideii că reîncarnarea este un fenomen real, se numără xenoglosia, capacitatea sau tendinţa unei persoane aflate în stare de hipnoză regresivă de a se exprima într-o limbă străină şi pe care nu o cunoaşte. De multe ori este vorba despre numai câteva cuvinte sau fraze, dar există şi cazuri când subiectul poartă o întreagă conversaţie într-un dialect despre care nici măcar nu ştie că există. Sunt cazuri extrem de rare, foarte credibile şi convingătoare, de xenoglosie, în care subiectul nu doar vorbeşte într-o limbă străină, ci chiar foloseşte o versiune arhaică ce a ieşit din circulaţie, spre exemplu, de mai multe secole. Acest lucru face puţin probabil ca fenomenul să fie o fantasmă, o înşelătorie sau un caz de criptomnezie (amintiri uitate). Un exemplu bun în acest sens este cel al actorului Glenn Ford care, sub hipnoză, prin anii "60, şi-a amintit de o viaţă anterioară de cavaler francez sub domnia Regelui Ludovic al XIV-lea. Aflat în starea respectivă, bărbatul a descris fluent în franceză trăiri şi întâmplări din acea existenţă a sa, iar ceva mai târziu avea să se constate ca dialectul vorbit de Ford era cel parizian de secol XVII, nefolosit de mai bine de 300 de ani. Prin urmare, xenoglosia rămâne un pilon rezistent în susţinerea reîncarnării, dar se întâmplă prea rar pentru ca cercetătorii să poate trage o concluzie clară.

Deja Vu

Aşa cum probabil cei mai mulţi oameni ştiu, Deja Vu este un soi de al şaselea simţ prin care individul trăieşte senzaţia repetiţiei unui eveniment (mare sau mic) pe care însă nu l-a mai trăit, cel puţin în viaţa curentă. De asemenea, fenomenul se mai manifestă şi prin cuoaşterea inexplicabilă a planului unei clădiri sau al unui oraş, spre exemplu, de către o persoană care nu a vizitat niciodata locul respectiv. Pentru unii, asemenea episoade şi deprinderi înseamnă reminiscenţe ale unei vieţi anterioare, care au supravieţuit cumva procesului morţii şi renaşterii. Totuşi, ştiinţa insistă că asemenea experienţe sunt de fapt similarităţi coincidenţiale între prezent şi un trecut asemănător dar uitat. Această idee se bucură fără îndoială de ceva credit, pentru că s-a demonstrat în mod repetat că memoria este un mecanism uneori instabil şi fără reguli, capabil să amăgească mintea în diverse feluri. Cu toate acestea, nici chiar o similaritate de locuri şi întâmplări nu poate explica, de exemplu, cum reuşeşte o persoană să descrie şi să numească corect un labirint de străduţe dintr-o localitate unde se află în premieră. Nu există o logică foarte clară nici pentru capacitatea unor oameni de a şti exact dispunerea camerelor într-o casă nevizitată înainte. Similarităţile, şansele de potrivire, sau ghicitul au procentajul lor în acest context, însă unele relatări sunt atât de precise şi de stufoase încât fac din reîncarnare cel puţin o posibilă pistă de urmărit în încercarea de a găsi o explicaţie.

Fobii nejustificate

Fobiile, acele senzaţii de teamă incontrolabilă faţă de lucruri care nu prezină în mod necesar un factor de ameninţare sau risc la adresa noastră, sunt destul de des experimentate de oameni. Felul în care se dezvoltă fobiile este destul de bine înţeles ca proces, fiind în general un raspuns la traume din trecutul persoanelor, de obicei din copilărie, care se manifestă mai târziu sub forma unor panici iraţionale. Dar ce se poate spune despre fobiile intrinseci, intrauterine, predefinite, despre care nu se ştie că ar avea la bază traume asociate? Nu este o presupunere, există cazuri atestate de indivizi îngroziţi de înec şi de apă de cântd se ştiu, la fel cum există oameni şocaţi de cai, deşi nu au trăit în această viaţă nicio experienţă nefericită legată de aceste elemente. Răspunsul pare să vină din regresia hipnptică, preces în cadrul căruia mulţi astfel de subiecţi relatează episoade traumatizante din vieţi anterioare, ce vizează tocmai întâmplări implicând lucrurile de care se tem acum incontrolabil. De aceea, este posibil ca cel înfricoşat de apă să fi murit înecat într-o viaţă trecută, iar cel cu teamă de cai sa fi decedat lovit de copite sau aruncat din şa, iar aceste traume rămând întipărite în încarnarea prezentă. Vestea bună este că s-a demonstrat cum odată ce o traumă de viaţă anterioară este identificată ca rădăcină a unei fobii din viaţa actuală, spaima începe să se vindece, adeseori cu mult mai mare succes decât în cazul oricăror terapii convenţionale. Comunitatea medicală respinge în general cauza traumei din altă viaţă, argumentând că această impresie nu este decât o fantezie produsă de subconştient pentru a masca trauma reală, dar acceptă că o asemenea identificare rezolvă eficient temeri sevre şi inexplicabile.

Tendinţe homosexuale şi transsexuale

Tulburările orientării sexuale umane au fost considerate multă vreme o chesiune de liber arbitru, o tendinţă videncabilă prin voinţă. Totuşi, recent, s-a demonstrat contrariul şi s-a constatat că până la 3% din populaţia planetei dezvoltă sau conştientizează o aplecare aproape integral homosexuală în adolescenţă sau o are chiar ca urmare a unor tipare genetice. Rămâne însă de domeniul enigmei ce anume cauzează incontestabil incertitudinile sexuale şi daca este vorba de influenţa mediului, de educaţie, de biologie, sau chiar despre ceva de altă natură. Dacă homosexualitatea este rezultatul unei foste încarnări într-o fiinţă de sex opus celui din viaţa actuală? Este posibil, având în vedere că de multe ori subiecţii aflaţi sub efectul regresiei hipnotice povestesc despre viaţa imediat anterioare ca din perspectiva unei persoane de sex diferit. Prin urmare, s-ar putea ca intersectarea de sexe manifestată prin reîncarnare să aibă un impact profund asupra fiinţei. Probabil că oamenii cu asemenea reminiscenţe se identifică cu genul lor sexual anterior şi reţin multe dintre caracteristicile posedate înainte. Prin urmare, un bărbat ar putea fi atras de un alt bărbat ca urmare a orientărilor feminine moştenite, indiferent de gradul de masculinitate pe care îl are în alte zone ale vieţii prezente. Deşi se află departe de a reprezenta o dovadă solidă a reîncarnării, homosexualitatea, bisexualitatea, travestirea şi chiar pedofilia pot analizate, poate forţat, şi din perspectiva unui bagaj dintr-o viaţă anterioară.

Hobby-uri, interese şi obsesii

Mulţi dintre noi manifestăm încă din copilărie o afinitate faţă de anumite obiecte, locuri sau activităţi, pe care le transformăm uneori în hobby-uri de o viaţă şi chiar în obsesii. De unde vin ele? Cum se face că cineva este din primii ani de viaţă "intelectuală", o persoană este extrem de interesată despre al Primul Război Mondial, spre exemplu? Sau de ce dezvoltă un copil, ori un tânăr, o pasiune pentru o ţară străină pe care nu a vizitat-o niciodată şi cu care nici nu are vreo conexiune evidentă? Pot fi puse şi aceste aplecări tot în seama unor ecouri ale unei încarnări anterioare? Este Războiul Mondial pur şi simplu un subiect fascinant, sau în viaţa trecută entuziastul acestui eveniment poate a participat la lupte? Este tânărul atras de ţara străină pentru că agrează limba, cultura, obiceiurile şi istoria acesteia, sau e mai mult de atât? Sunt şanse ca, deşi să nu ne amintim de o existenţă anterioară, să rămânem în această viaţă cu urme ale experienţelor şi intereselor celor care poate am fost cândva. Reîncarnarea este doar un răspuns posibil, dar demn de luat în calcul. Nu se ştie cât dintr-o eventuală viaţă anterioară aducem cu noi în existenţa curentă, fie şi în cele mai subtile şi subconştiente feluri, dar e posibil ca acest trecut neacceptat al sufletului să fie mult mai legat de prezentul şi de viitorul nostru decât ne imaginăm.

PRICURICIUL PADURII

 

EU OBLIO

Ma cheama Oblio si m-am nascut intr-o viata anterioara, in anul de gratie 1295, intr-un bordei vegetal incropit din busteni, printre radacinile din scorbura aflata la baza unui arbore urias, undeva in inima unei paduri seculare din Europa Occidentala. Intaiul nascut in aceasta familie am fost eu, iar nu mult mai tarziu, cam dupa doi ani, a aparut pe lume si sora mea. Desi nu mi-au ramas decat amintiri vagi despre familia in care am crescut in vremurile acelea, pot sa afirm fara sa gresesc ca era o familie armonioasa,  alcatuita firesc si natural, cel putin pentru intelegerea vietii de atunci. Daca ar fi insa s-o inteleg cu ochii de-acum bunaoara, n-as mai putea spune cu toata convingerea ca era una oarecare, caci eram destul de diferiti ca infatisare. O singura trasatura comuna insa, dar esentiala si elovcenta, scotea in evidenta rudenia tuturor membrilor familiei noastre si anume forma alungita a urechilor. Toti aveam urechi lunguiete si ascutite spre extremitatile superioare, ceea ce ne-a conferit intotdeauna certitudinea apartenentei la aceeasi rasa. Chiar daca diferiti in aparenta, in esenta faceam cu totii parte din marea familie a elfilor, fiinte libere ca pasarile cerului.

Tatal meu, cu care pe parcursul vietii nu am avut o relatie prea stransa, desi avea aparenta unui barbat puternic, nu era o fiinta umana pe de-a-ntregul, ci mai degraba era materializarea unui spirit nepamantean. Stiu asta pentru ca il simteam diferit, fata de cum o simteam pe mama bunaoara si cu toata grija pe care ne-o purta, desi nu a fost niciodata o aparitie permanenta in casa noastra, trebuie sa marturisesc ca nu stiu nici acum din ce lume venea, pe unde umbla si care ii erau indatoririle de pe Pamant sau de aiurea. Am trait mereu cu convingerea ca avea de dus la indeplinire sarcini importante. Din pacate, cea mai mare parte a amintirilor despre tata au ramas invaluite in ceata. Imi amintesc doar de chipul lui hirsut, cu parul si barba negre-pana, mereu zburlite, cu suvitele razvratite care-ncotro, ca si cum tocmai ar fi trecut printr-o furtuna. Avea tenul alb, ochii negri, nasul usor acvilin si o privire extrem de intensa si de patrunzatoare. Tata avea o personalitate foarte puternica, era taciturn dar chiar si-asa, cu toata putinatatea vorbelor pe care ni le adresa, cand intra seara in coliba mirosind a ploaie, a padure si fan proaspat cosit, si se aseza in coltul lui preferat din stanga cuptorului si ne veghea in tacere, parca se umplea tot locul de prezenta lui si de fiecare data ii simteam caldura si bunatatea sufletului.

sursa foto

Singura fiinta omeneasca din familia noastra era mama dar ca sa fiu drept, nici macar ea nu era pe deplin umana, caci undeva, candva, pe linia ei genetica, avusese un stramos elf. Mama mea era o frumusete cuminte. Avea o fata usor prelunga, bronzata si cu trasaturi armonioase, sprancenele i se arcuiau cuminti peste ochii mari, verzi, cu  gene lungi, gura senzuala, iar parul blond, in suvite grele lasate sa cada peste umeri, il purta intotdeauna cu carare pe mijloc si corect pieptanat. Se imbraca modest, fara podoabe si purta de obicei o rochie simpla, lunga, de culoarea frunzelor uscate de nuc. Imi amintesc de chipul ei cuminte, de fata usor bronzata, de privirea clara, blanda si intelegatoare si de dragostea si tandretea pe care o degajau gesturile ei.

Cat despre sora mea mai mica, marturisesc ca nu ma leaga o amintire prea clara, dar ceea ce pot spune cu certitudine este faptul ca ea, fata de ceilalti membri ai familiei noastre, nu avea trasaturi umane. Mi-o amintesc destul de vag, mai mult ca pe o mica jivina cu blana bruna, semanand mai degraba cu un catel dolofan, cu ochi umbrosi si cu un botic lataret si zambitor din care se iteau cateva fire de par albe si lungi. Si chiar daca nu-mi aduc aminte sa ne fi jucat impreuna, desi cu siguranta acest lucru s-a intamplat, atat eu si sora mea, am avut firi independente si libere si in orice caz am fost doi copii buni, blanzi si ascultatori. Amintirile despre ea le-am pierdut, dar faptul ca nu le mai am ma indeamna acum sa cred ca ea nu a jucat un rol prea important in existenta mea de atunci.

Eu nu am avut nicioadata statura si forta fizica a oamenilor obisnuiti, ba chiar dimpotriva as putea spune, caci iata, la varsta de doazeci si cinci de ani, aratam gracil si cu trup de adolescent imberb. Mi-am vazut infatisarea. Mostenisem de la mama ochii verzi, mari si rotunzi, nasul drept, gura frumos arcuita precum si culoarea  parului de un blond canepiu, in schimb suvitele care nu se lasau domesticite si falfaiau rebele in bataia vantului le primisem de la tata. Desi stiam ca latura omeneasca a fiintei mele si perfecta aparenta de om am mostenit-o de la mama mea, caci pana la urma jumatate din mine chiar eram om, nu am avut niciodata constiinta neapartenentei mele la rasa umana. Dualitatea nu m-a preocupat niciodata chiar daca eram om in prezenta oamenilor si elf in sinea mea. Stiam ca sunt om si ma comportam ca un om de fata cu alti oameni dar eram mult mai multumit si  imi  regaseam mult mai bine rostul in mijlocul padurii, ca elf . Mi-am trait astfel existenta in modul cel mai natural, fara resentimente si fara sa consider ca a fi elf ar fi putut constitui o anomalie sau o ciudatenie in ochii oamenilor. Eram elf pur si simplu, si mi-am trait conditia de elf de-a lungul intregii mele vieti in armonie cu natura si in mijlocul ei, cu acelasi firesc cu care spiritele sau oamenii si-au trait fiecare vietile lor, in contextul care le-a fost harazit.

Am avut o copilarie frumoasa, linistita si fara constrangeri, caci parintii mei nu m-au oprit niciodata de la nimic. Nu am invatat sa scriu sau sa citesc, am fost nestiutor de carte caci, traind permanent in inima padurii, de invatatura si mai ales de scoala, nici nu putea fi vorba. In schimb vedeam energii de toate formele si de toate culorile. Am invatat jucandu-ma cu plantele, cu gazele, cu pasarile si cu animalele padurii, armonizand cu mainile, asemeni unui dirijor, energiile tuturor formelor de viata, mai intai pe langa casa, apoi, pe masura ce cresteam, pe o arie de padure tot mai mare, ajungand ca la maturitate sa am in grija cea mai mare parte a tinutului in care imi duceam veleatul. M-am vazut in toate varstele. Copilaria, adolescenta si prima tinerete le-am petrecut cunoscand prin practica darurile si harul cu care am fost inzestrat si am inteles singur care imi era menirea. La maturitate infatisarea si energiile mele erau deja modificate. Parul mi se inchisese la culoare, aveam de-acum o barba neagra tunsa ingrijit si incepusem sa seman tot mai mult ca infatisare, ca forta si putere energetica cu tatal meu. Munceam intens si cu placere si eram constient in permanenta de puterea mea. La batranete albisem complet, pletele si barba imi devenisera colilii si umblam invesmantat intr-o camasa alba, lunga pana la calcaie. Ajunsesem de-acum unul dintre marile spirite intelepte ale padurii. Devenisem singura fiinta din tot tinutul acela care putea sa armonizeze energiile ei, cu alte energii, mult mai mari si mai puternice din univers si parca si structura materiala a corpului  suferise in timp modificari. Stiam ca menirea mea era sa fac in asa fel incat simfonia naturii sa se integreze perfect in marea simfonie universala. Si asta am facut toata viata.

Am trait intotdeauna singur si nu m-am plictisit niciodata. Urmasi nu am avut, dar nici nu am regretat vreodata acest lucru iar moartea mea a fost frumoasa si usoara, la fel ca ultima palpaire de flacara a lumanarii. Spre sfarsitul vietii, la fel cum observasem ca se intamplase si parintilor mei, am vazut cum energia mea interioara incepe sa se imputineze si sa paleasca incet-incet, pana cand, intr-un amurg de vara m-am stins definitiv si fara urma de regrete, la poalele unui stejar urias, contempland asfintitul. Mi-am vazut aura cum paleste si esenta fiintei mele, sufletul, cum mi se rasfira si se uneste cu sufletul padurii. Spiritul meu a parasit trupul si s-a ridicat incet sa-si caute locul alaturi de celelalte Spirite surori. A fost firesc, a fost ca si cum ai respira sau ca si cum ai bea apa. Asa trebuia sa se intample si asa s-a intamplat... Trupul meu uscat invesmantat in alb a ramas pentru totdeauna in padure, dizolvandu-se incet la radacina stejarului. Venise noaptea.  Era anul de gratie 1381.

 Ingerul negru

Calauzit de catre ingerul vindecator pe l-am avut in timpul regresiei, un inger alb, luminos, impletit parca din filamente drepte, care radia imprejur o lumina slaba alb-difuza, mi-am vazut ingerul pazitor, cel care mi-a fost indrumator si ajutator in viata mea de elf. M-a impresionat caci era cu totul diferit fata de ingerul alb calauzitor. Era un inger inalt, frumos conformat, aproape atletic, dar negru ca abanosul, avand luciul si aparenta matasii. Aripile erau mari, compacte, mate si arcuite usor spre spate iar pe conturul lor am observat irizatii aurii. Aceleasi mici irizatii aurii apareau si pe pieptul ingerului sub forma unor mici simboluri aparent decorative. Nu stiu cum arata ingerul alb, calauzitor, caci nu i-am putut vedea fata, dar despre ingerul negru pot spune ca nu avea o infatisare umana. Ingerul avea capul ovoidal, fara urme de pilozitate, fata prelunga cu ochii oblici, migdalati si foarte alungiti in sus lipsiti de irisi si cornee iar barbia lui usor ascutita, se termina cu doua mandibule ca de furnica. Nu raspandea dar nici nu absorbea lumina. Degaja forta, calm si armonie. Nu m-am speriat si nu am avut nici cel mai marunt sentiment de nesiguranta in prezenta lui si nu l-am perceput ca pe un inger cazut, al intunericului, caci am realizat ca facea parte dintr-o cu totul alta familie de entitati ajutatoare, cu un alt gen de misiuni terestre, altele decat cele legate de soarta oamenilor. Facea parte din familia entitatilor responsabile cu armoniile naturii, cu mentinerea echilibrului intre energiile telurice, energiile vitale - relative la viata terestra - si cele cosmice. Era un altfel de inger.

Casa secretelor

E foarte dificil de povestit cam cum arata casa secretelor din simplul motiv ca nu este propriu zis o casa, nici pe dinauntru si nici pe dinafara. Daca norii ar avea consistenta albusului neintarit din bezea, daca ar arata ca niste cocoloase albe, concrescute unele din celelalte si nu s-ar afla in miscare de jur-imprejurul Pamantului, ci ar sta nemiscati, aruncati gramada intr-un spatiu nedefinit si daca in mijlocul lor s-ar casca un „ceva”, care ar putea parea un fel de gura stirba, sau un sezlong fara spatar sau forma interiorului unei casti de motociclist cu viziera ridicata, atunci imaginati-va ca acolo, inauntrul acelui „ceva” ar tebui sa existe "casa secretelor".  Ei bine, am intrat in acel loc nedefinibil si am descoperit o sala imensa, de o forma turtita, ovoidala, cu terase albe, neregulate,  nefacute de mana omeneasca, avand ochiuri negre pe suprafetele lor, de parca pentru cateva momente, spuma lasata de un val urias in retragere, ar fi incremenit in alb si negru. Daca la ceasta imagine mai adaugati si cativa pereti albi bombati concav sau convex si cateva coloane albe neregulate scaldate de o lumina alba si daca din pereti s-ar desprinde din cand in cand, niste stropi mari albi, usor luminosi de dimensiunea unor portocale, ca si cum ar picura in lateral, pe orizontala iar nu de sus in jos, ei, atunci sa stiti ca incepeti sa vedeti si interiorul casei... Nu m-am plimbat niciodata printr-o macrostructura organica sau prin interiorul vreunei celule si nici nu as fi avut cum, dar toate acestea impreuna cu imaginea unor bolti de pestera poate ar completa imaginea. Locul nu mi s-a parut chiar strain... caci in urma cu cativa ani, intr-un vis, vazusem unul asemanator, in aceeasi lumina alba, doar ca ianuntru era iarna, erau troiene si viscolea.  In orice caz, daca ar trebui sa asociez unei culori impresia generala a locului acela in care am intrat, atunci albul ar fi culoarea care ar domina impresia generala.

Am plecat din casa secretelor cu o amintire, tinand in pumn un globulet alb pe care il vazusem ca plutea in fata mea. Nu stiu sa spun din ce era facut acel globulet, caci din punct de vedere tactil nu mi-a lasat nicio senzatie. Mai degraba parea imaterial.

Va salut cu respect!

Eu Oblio 

foto

PRECIZARE:  

Orice asemanare cu numele unor personaje reale sau fictive este pur intamplatoare.  Sa nu carecumva sa va duca gandul la personajul tzuguiat din desene animate, si nici la tot felul de nick-name- uri sau avatare de pe net, ca sigur veti cadea in eroare! Adevaratul Oblio sunt eu, 

PRICURICIUL PADURII 

iar daca nu credeti ceea ce va spun, atunci

la revedere!