PERSOANE INTERESATE

O FI BINE, O FI RAU !?

UNIVERSUL SI DUMNEZEU FUG DE SUB LENTILELE TELESCOAPELOR SI MICROSCOAPELOR NOASTRE.
O FI BINE... O FI RAU... ?

“Vom fi iarăşi ce n-am fost si încă mai puţin decât atât”.
Faustinus

vineri, 1 iulie 2016

CELULE CU CONŞTIINŢĂ


CELULE CU SUFLET ©
   
   
            - Băi băieţi, a deschis vorba Chioftecu, voi aţi auzit că poţi vorbi cu celulele şi cu organele tale? Ia uite, scrie colea, în Formol în Nas.           
 
           - Ete fleoşc! Eu vorbesc frecvent cu celulele mele, a zis primarele.           
            - Şi te-ascultă?           
            - Da. Şi chiar şi organele mă ascultă.           
            - Toate?          
            - Aproape toate
; unele pen’că au ordin şi că asta-i meseria lor, nu dau nume, iar celelalte organe, fiindcă n-au încotro. Cu şeful de post, Mardare, am io ceva probleme, că el câteodată face doar ce-l taie capul pe el.      
           
- Păi nu despre celulele de partid şi organele de poliţie şi jandarmerie era vorba nea primarele, ci despre ale matale personale, l-a îndreptat Chioftecu.            
            - Cu astea nu vorbesc. Nu că aş fi certat cu ele, dar nici măcar nu le bag în seamă, fiindcă io nu cred în aşa ceva. Io cred că ce bagi în gură şi ce tragi pe...    
            - Ba io vorbesc cu organu’ meu, l-a întrerupt Mardare.       
            - Şi despre ce vorbiţi, mă rog?, l-a întrebat primarele.        
            - Numai despre femei, că el nu ştie carte.    
            - Vedeţi, ce vă spuneam io!?, a exclamat primarele, de-aia nu mă-nţeleg cu Mardare fiindcă-i pervers şi joacă la două capete.     
            - Vă rog frumos, domnilor, a intervenit Chioftecu nu mai duceţi discuţia în derizoriu. Puţină decenţă, ce dracu! Aici, a zis el fluturând revista, aici este vorba despre descoperirile unui mare om de ştiinţă spiritualistică, unu’ Cleve Backster, care a descoperit că toate celulele corpului şi în consecinţă şi organele sale au suflet şi conştiinţă şi dacă eşti bolnav şi discuţi cu ele şi le rogi frumos, atunci ele te fac bine.     
            - Încă o palmă dată medicinei moderne!
Doctorii se ştie, vor să te omoare şi să îţi ia banii, a exclamat Mandragora de la Plafarul de Etnobotanice.       
            - Corect, a zis popa Ţăndărică. Mandragora, deşi nu dă pe la biserică are dreptate. Şi farmaciştii tot la fel fac. Numai rugăciunile popilor vindecă, iar ăştia vor să ne ia nouă pâinea de la gură. Tu ce părere ai Chioftecule?       
            - Eu cred că şi meditaţia vindecă. Că dacă tragi pe nas nişte etnobotanice şi mai şi meditezi, atunci mintea ţi-o ia razna şi poţi vorbi cu oricine: cu vântul, cu aerul, cu coropişniţele, cu etherul, cu morţii, cu îngerii, cu extratereştrii şi chiar şi cu celulele şi organele corpului tău. Aduceţi-vă aminte cum Cristos certa marea şi vântul. Ce mare brânză să vorbeşti cu nişte celule.    
            - Păi şi tu vorbeşti cu ele, ca Mardare cu organu’ lui?         
            - Oooo... celulele mele sunt citite, educate, cuantice.
Noi vorbim chestii evoluate,  despre mici, fotbal, despre ce fel de bere le-ar plăcea mai mult să le dau, despre reclame, cancanuri...    
            - Da’ despre etnobotanice vorbiţi ? s-a interesat un namastian îmbrăcat într-un halat, care părea de doctor.
            - Nu, că e interzis. De fapt io le-am dat interzis, că atunci când am fost în sevraj la Spitalu’ de Veseli, de unde se pare că vii tu acum, celulele mele râdeau de mine şi mă chinuiau ca pe hoţii de cai.
Că le-am şi zis: “Pentru ce mi-aţi făcut voi mie, fir-aţi voi ale dracului să fiţi cu cuantele voastre cu tot, o să vă ţin minte câte zile oi avea! Mucles!”   
            - Ba uite că io nu le-njur pe ale mele, i-a răspuns namastianul, le răsfăţ şi vorbesc frumos cu ele, dar numai în şoaptă şi numai când suntem siguri că nu ne mai aude nimeni.           
              - Adică cine să vă mai audă!? s-a interesat subit Mardare.
            - Păi rudele, prietenii, surorile şi medicul meu psihiatru de la care am împrumutat halatu’. Şi credeţi-mă că io le dau celulelor mele de toate: serotonină, cocaină,
dimetiltriptamină, nicotină, alcool... mă rog, tot ce ştiu că le place lor, mai puţin medicamente.            
           
- Şi de ce faci asta?   
            - Pentru ca gândurile şi sentimentele lor, care se ştie, îmi pot modifica ADN-ul, să nu-mi facă vreo figură. Şi uite-aşa rămân cu ADN-ul nealterat şi mi-l modific eu cum îmi place numai mie. Că dacă ai sentimente pure evoluezi; ţi se ridică vibraţiile personale şi-odată hopaaaa... te trezeşti că faci saltul cuantic în Noua Energie.             
            - Dar ele, ele îţi răspund?      
            - Da, dar nu înţeleg întotdeauna ce-mi spun, că de cele mai multe ori vorbesc toate deodată. Alteori însă, le iau pe rând... Neuronii sunt cei mai deştepţi, dar din păcate nu se-nţeleg deloc între ei. Unii le au pe-alea cu conştiinţa de sine dar şi cu ea dizolvată-n absolut, alţii le au pe-alea cu Cristos, unii se cred non-duali, alţii daci, alţii extratereştri, alţii sunt topiţi după moaşte, alţii după muieri...  iar cu alţii, cu care mă cert tot timpul şi sunt la cuţite, vorbim politică.
Le-am promis că dacă mă mai împing şi anul acesta la vot o să cer o lobotomie. Cum pot să creadă ei, nişte pârliţi de neuroni, că o să se mai schimbe vreodată ceva în ţara asta!?   
            - Să ştiţi că mare dreptate are namastianu’, s-a băgat în vorbă o maestră astroloagă evoluată din Dâlga.
Că de când l-a creat pe om şi a făcut ca fiecare celulă, organ sau parte a corpului său să deţină propria conştiinţă sau propriul suflet, Dumnezeu a semănat numai haos şi dezordine peste tot. E un balamuc în corpurile şi minţile oamenilor, ceva de speriat. Inima o ia într-o parte, capul în alta, picioarele umblă brambura, mâinile nu-ţi mai zic, că nu mai ştie stânga ce face dreapta. O nenorocire a făcut. Noroc cu astrele care le descurcă pe toate. Care dai o ţuică mică, să-ţi fac astrograma?         
            - Nu vorbi cu păcat, că io sunt mare fan religie, a interpelat-o un namastian evlavios, cu un ochi acoperit de o banderolă neagră. E drept că nu toate celulele şi organele mele sunt aşa, dar în ciuda lor, io tot am să mă dau cu capul de podele şi tot am să mă mântuiesc. Ca dovadă că sunt tâmpite şi nu le interesează dreapta credinţă, uite, odată ochiul meu a poftit la o femeie şi l-am scos.
           
- Singur!?       
            - Da. Cu furculiţa.     
            - Da’ de ce?   
            - Păi aşa ne-nvaţă Cristos. De fapt l-am înţepat din greşeală când am văzut la un club de streaptease o bombă sexi în pielea goală cum stătea atârnată la bară cu capul în jos şi în şpagat, că m-am frecat cu furculiţa la ochi, că nu-mi venea să cred. Dar imediat ce-am simţit o durere ascuţită şi am văzut cum mi se scurge ochiul pe bărbie şi de-acolo în farfurie, mi-am amintit vorbele Lui şi mi-am dat seama că Dumnezeu s-a mâniat şi m-am căit şi l-am îndepărtat de la mine.    
            - Care vorbe? 
            - Alea pline de înţelepciune cu: “
Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”. Dup-aia se pare că şi celălalt dădea semne de nerăbdare când a văzut o muică nurlie la Văratec cum se ruga în chilia ei cu curu-n sus şi cu sutana-n cap. Nesimţitul de el, de cum a văzut-o a şi-nceput să se holbeze, să lăcrimeze şi să mă determine să desenez cu mâinile forme rotunde prin aer şi să mai şi încerc să le înhaţ, dar i-am arătat furculiţa şi s-a potolit.
            - Aşa repede? 
            - Da, că altfel îl scoteam şi pe el imediat. Că şi popa Ţăndărică, aici de faţă m-a felicitat şi m-a dat de exemplu în sfânta biserică şi a zis tare ca să audă toată lumea că foarte bine am făcut, că mai bine orb şi mântuit, decât chior şi mulţumit. Că asta înseamnă să ai credinţa ceva mai mică decât un bob de muştar, că dacă o aveam măcar cât un bob de muştar puteam să-i mut ăleia şi muntele lui Venus din loc, dar uite că m-am înfrânat, mi-am pus pofta-n cui şi n-am făcut-o. Şi că cine nu are credinţa şi curajul meu, să marce repede banu’ la el, ca să se mântuiască. Şi toată lumea a cotizat din greu în ziua aia, că numai de curvăsării se ţin cu toţii. Că până şi taica popa a donat la sfânta biserică banii din cutia milei pe care toată lumea ştie că de obicei îi şuteşte el şi-i cheltuie cu sexatoarele. Dup-aia ne-am dus cu toţii la cârciumă ca să-i mulţumim lui Dumnezeu cum se cuvine.
            - Băi, nu ţi-e ruşine, s-a scandalizat popa Ţăndărică.          
            - Mie, nea părintele, mie să-mi fie ruşine? Poate matale... deşi ştiu că nu e cazu’.
            - Lasă-l măi omule pe Ţăndărică, că-i băiat bun şi bea la mine în cârciumă, nu la Catifelatu de la Lacu’ Roogol, a intervenit Chioftecu. Altceva este interesant de ştiut: în afară de ochii văd, inima cere, conştiinţa nu şi nu, alte simptome n-ai avut?         
            - Mdeh, ce să zic, am avut şi alte simptome fiindcă na, imediat au început mişcări de trupe şi în pantalonii mei, dar cum despre chestia asta Cristos nu ne-a zis nimic, iar îngerului meu păzitor îi săriseră deja ochii din orbite, am încercat cu vorba bună să mă-nţeleg cu ‘mnealui. Da’ te pui organu’....!? Din bou şi idiot nu mă scotea. Văzând cât de ţapăn stă pe poziţie şi că e surd la rugăminţile mele creştineşti şi că e muncit de draci, mi-am aplicat singur câteva lovituri scurte cu tesla peste şlitz. Dar asta nu i-am mai zis-o popii Ţăndărică, că nu-l priveşte pe el.      
            - He, he, he! Ce tâmpit poţi să fii, s-a înveselit deodată popa. Băi coaie, mai bine te spovedeai la mine, că acum o să te ştie toată mahalaua.     
            - Păi mai bine aşa decât la matale, că matale mă spui la maimarele iar de la ăsta află tot oraşu’ Vaidenoi. Şi mă trezesc că mă dă şi la ziaru’ local şi de-aici până la ştirile de seară nu-i decât un pas.         
            - Eu am nişte celule epiteliale, tare idioate s-a băgat în vorbă un evoluat chel din Treboi. De ani de zile le rog să-mi pună părul înapoi, pe cap şi ele tot fabrică la păr, tot fabrică, dar în loc de cap, mi-l pun în cur, în nas şi în urechi.
Ori sunt surde, ori proaste, ori nebune.          
            - Ceva sigur nu le convine, i-a răspuns Chioftecu.
Poate că nu ştii cum să le vorbeşti, poate că ai energii negative la sahasrara, poate că ar trebui să schimbi şamponul antimătreaţă, poate că nu le convin informaţiile pe care le primesc din univers prin firele de păr şi au tăiat contactul ca să te protejeze, poate că nevastă-ta îţi freacă prea insistent ridichea, poate că îţi place să stai la umbra statuilor. Este posibil chiar să fi fost blestemat psihotronic sau să-ţi fi făcut vreo babă vrăji geoclimatice... sunt multe cauze. Generalele cel străin susţinea în revista Formol în Ass, că ţara noastră este un poligon de încercare a armelor geoclimatice.           
           
- Posibil... că nu-l făcea nimeni degeaba generale geoclimatic şi parapupu. Bagă şi el la greu ce strâmbe se pricepe mai bine, că fraierii înghit de toate, numa conspiraţii să fie. Da’ io am făcut o şedinţă de hipnoză progresivă din care a reieşit că mi se va drege karma de-abia peste trei sute de vieţi, când am să fiu maimuţă, o să am la păr de-o să mi-l pun şi-n cap.    
           
- Vieţi de apoi? s-a sesizat popa Ţăndărică. Asta-i blasfemie, nu există decât o singură viaţă de apoi şi nici aceea nu-i prea sigură.
             - Da, multe vieţi de apoi, ce te miri aşa!?
Ce crezi că scapi aşa de uşor, doar cu una singură!? Cine o să-ţi dreagă ţie karma, Sfântu Duh!? O să vezi tu pe dracu’ peste o viaţă sau două, când te vei trezi reîncarnat în cine ştie ce bâzdâganie. Ai citit Kafka?   
            - Nu, că n-am avut timp nici de matematică.           
            - Citeşte-l şi-o să vezi acolo ce-o să păţeşti când te vei trezi într-un trup de gândac.          
         - Eu una, a zis Mandragora, ca să le întreupă disputa, nu prea stau de vorbă cu celulele, dar mărturisesc că le urmăresc cu mare interes conversaţia atunci când discută între ele.
De multe ori le surprind că vorbesc singure şi astea sigur au un comportament psihotic, căci multe dintre ele susţin că aud voci. Şi că aud vocile n-ar fi nimic, dar le mai şi răspund. Mai am unele, în special cele de la unghiile de la picioare care susţin că sunt Dumnezeu. Cum frate să susţină aşa ceva, când Dumnezeu sunt eu!? Nuuuu, că stai să vezi, că cică toţi suntem unul şi că Dumnezeu sunt şi eu dar şi ele sunt fiice de Dumnezeu, pentru că ce este sus este şi jos, iar ele poartă aceeaşi informaţie cu a mea. Sictir! Le tai şi le arăt eu cum vine treaba cu Unu’ şi cu iubirea de Dumnezeu.     
           
- Hi, hi, hi, auzi la ea! s-a precipitat namastianul în halat. Cum să fii tu soro Dumnezeu, când toată lumea ştie că Dumnezeu este bărbat? Dumnezeu e din Vaslui şi stă în pavilionu’ 7 de la Spitalu de Veseli. Şi are trei fii, unul în pavilionu’ 1, al doilea în pavilonu’ 4, iar al treilea este chiar medicul meu psihiatru, care nici nu-i bagă în seamă pe ceilalţi doi, că zice că sunt nebuni. Şi are şi dreptate,
mdeh, că dacă medicii psihiatri nu ar fi sceptici la ce li se îndrugă, ci s-ar entuziasma şi ar aplauda toate năzăririle şi delirurile, atunci toţi nebunii ar umbla în libertate. Aşa numai o parte sunt liberi, cei care nu au trecut încă pe la doctor. 

Text şi colaj foto Dan Ioaniţescu
©      

marți, 1 martie 2016

CABANA


            Cabana©         
 
           
           
În timp ce dădea cu ciocanul geologic în căciula frigiană de pe capul Sfinxului din Bucegi, în faţa ochilor domnului inginer Salahoru s-a deschis un fel de poartă care aducea binişor cu portalul din Star Trek, decât că avea clanţă.       
            “Am pus-o! Una din trei, s-a gândit el imediat, ori e poarta de ieşire de la peştera de sub muntele Kogaionon a lui Zamolxe, ori poarta de intrare în
tunelul care duce la Amfiteatrul Înregistrărilor Eterne şi care face legătura cu tunelurile sub formă de cap de lup de sub Carpaţi, ori e portalul spre Şamblabla”.
            Domnu’ inginer Salahoru din Fundul Bârgăului a fost un student eminent, visător, ahtiat după taine, mistere şi secrete şi a terminat Politehnica după 10 ani, cu nota 5 şi asta nu pentru că la subiectele de la examene se uita ca viţelu’ la poarta nouă, ci pentru că muncea noaptea. Sigur, nu-i nicio ruşine să-mpingi cărucioare în gară, căci munca nu te abrutizează, ci dimpotrivă te înnobilează şi-ţi creează o aură de erou al muncii, însă toţi banii lui se duceau pe chefuri kamasutrice de evoluţie spirituală.  
           
Datorită profesiei de inginer geolog însă, avea o privire extrem de inteligentă, decât că nu prea vorbea. Ştia în schimb să înjure binişor în limba dacă vulgară, foarte asemănătoare cu latina vulgară şi identică vezi bine, cu româna de azi. Sigur, de vorbit vorbea el, atunci când bujbecăia singur pe coclauri şi dădea cu ciocanu’n piatră, dar nu vorbea cu lumea, decât dacă altă cale de comunicare, dincolo de grimase şi gesturi obscene nu găsea. Rămăsese traumatizat de câte porţi noi văzuse pe la examene în viaţa lui de student iar asta din Bucegi pe care se strofocase natura să i-o scoată în cale şi s-o deschidă special pentru el ca să evolueze spiritual, i-a pus capac şi l-a făcut să devină uşor nervos.           

            Deoarece a observat că poarta avea urme de căcat spiritual pe clanţă, necesar evoluţiei personale, evident, domnu’ inginer Salahoru a luat un băţ, cum văzuse el în filmele SF unde există în mod real astfel de porţi care nu există şi l-a băgat experimental pe poartă. De dincolo de poartă s-a auzit un glas iritat:
            - Băăăăăăă... care pizda mă-tii arunci cu beţe în Şamblabla?          
            - Ba p-a mă-tii, băi şamblablagiule! Las'că mă duc io acuma la cabanier şi-o să vezi tu atunci pă dracu! i-a răspuns domnu inginer Salahoru furios.      

           
Şi inginerul nostru s-a dus la cabanier şi i-a povestit toată tărăşenia. Cabanierul, care nu era un inginer, ci un ortodox securist care îl văzuse pe Arsenie Boca trecând prin pereţii închisorii a înţeles imediat unde dispăruseră cele cinci oi ale sale pe care i le dăduse acum un an unui cioban mioritic să le pască... “Aha, carevasăzică mi le-au furat şambalagiii din celălalt univers.”, şi-a zis cabanierul.       
            - Mama lor de evoluaţi! Stai că le-arăt io lor universuri paralele...! Băi inginere, n-ai un alt băţ?      
            - N-am să moară mama, decât o riglă de calcul second hand...       
            - Nu e bună... acum există calculatoare. Altceva nu mai ai prin buzunare? l-a întrebat precipitat cabanierul.           

           
- Ba da. Am o revistă porno, o carte de Jules Verne şi nişte seminţe... şi ziarul Sport... cam astea...   
            - Poţi să ţi le bagi în cur. Nu ne-ajută. Va trebui să intrăm pe poartă să vedem universul acela.         
            - Şi cum facem dacă între timp s-a închis poarta?   
            - Simplu! Ia întinde mâna!    
            Domnu inginer Salahoru întinse precaut mâna iar cabanierul îi puse în palmă o foaie din revista “Formol în Nas”. 
           
- Citeşte asta! îi zise el indicându-i o notiţă la un articol despre astrologie mintală încercuit cu pixul.     
           
PORTALUL AVALANŞEI 
            În ziua de 27 martie la orele 24,00 pentru câteva secunde ţi se va deschide un portal în palma dreaptă, numit portalul avalanşei. El este un amplificator al tuturor energiilor tale malefice pozitive şi pe-acolo se va scurge tot ce e mai rău în tine.     
            Astrologii avertizează ca în toată această perioadă să ai grijă să nu ţii nimic în mâna dreaptă, în special portofelul, paşaportul sau telefonul, deoarece rişti să le pierzi în altă dimensiune. De asemenea nu este indicat nici ca împins de curiozitate să apeşi prea tare cu degetul în podul palmei, căci există pericolul să fi absorbit cu totul prin portal, într-o dimensiune paralelă cu realitatea.”
 
            - Te bagi? îl întrebă curios cabanierul pe inginer.   
            - Unde să mă bag?     
            - În Şamblabla, unde...!?       
            - Ă?    
            - Nu te uita la mine ca râma la stâncă, te bagi sau nu te bagi!? Astăzi este 27 martie, şi-s ceasurile 22,30. Uite, dacă mergi cu mine acum, îţi dau o oaie.           
            - Păi cum ajungem noi acolo dacă poarta nu-i deschisă? Şi mai e şi-ntuneric.       
            - Prin portalul avalanşei din palme, n-ai citit!?       
            - Păi ăla te-aruncă tot în capul tău, aşa zicea în articol, într-o dimensiune paralelă cu realitatea...     
            - Păi şi Şamblabla, unde crezi tu că e?         
            - În capul Sfinxului.  
            - Io unu’ nu cred că-i aşa. În capul Sfinxului este doar portalul, Şamblala este de fapt în capul nostru. Fiecare cu Şamblabla lui. Ai auzit de contele Incapuciatu care zicea că a fost în Şamblabla, dar care întrebat mai apoi n-a ştiut să spună cum se face salutul tibetan?
Păi de ce crezi tu că îşi zice el incapuciat!?           
            - Ca să-i facă pe fraieri de parale.     
            - Greşeşti. El şi-a ales intenţionat numele acesta ca să demonstreze că toate cunoştinţele ezoterice şi experienţele extrasenzoriale, nu vin de aiurea, din realitatea imediată, ci toate câte se petrec în nevăzute se-ntâmplă doar în capu’ omului.
Ce, tu nu vrei să vezi ce-i dincolo, vrei doar să caşti gura numa’ la scornelile lor?
Băiii.. fi deştept că ţara geme de treziţi!                                 
            - Stai bre, nea cabaniere, ce te inflamezi aşa!? Vrei senzaţii tari? Ia-o-n pana mea pe calea mâinii stângi, ocupă-te serios de satanism - nu cu pisici spânzurate şi cu cruci întoarse-n cimitir -, dă ochii cu Întunericitu dacă ai curaj, iar El o să-ţi arate tot ce-ţi doreşti. Că până la urmă tot mintea ta îţi arată ce vrea ea... Aşa că io zic să te ţii departe de sfaturile şi informaţiile ezoterice de prin reviste ale tuturor binevoitorilor iniţiaţi, căci întotdeauna binevoitorii aplică principiul “trei la curul altuia”....
            - Băi inginere, încă o dată te întreb: tu chiar nu vrei să vezi ce-i dincolo ?            

            - Nu, nu cre’că-i bine să vezi ce-i dincolo, că s-ar putea să nu-ţi convină şi să ai o mare decepţie... Părerea mea. Dacă Doamne fereşte în loc de Şamblabla ajungi în Limbo, de-acolo nici dracu nu te mai scoate.           
            - Este posibil şi asta. E-adevărat, noi nu avem un maestru spiritual care să ne ţină sub control şi să ne aducă înapoi dacă o luăm p-o pleană, în schimb ne avem unul pe celălalt, ceea ce crede-mă, nu-i de colea. Şi mai avem încă un avantaj.     
            - Care?           
            - Unul mare de tot. Acela că putem fi martori unul pentru celălalt, pentru tot ceea ce vom vedea şi auzi şi mai cu seamă pentru tot ceea ce ni se va întâmpla acolo. Tu îţi dai seama că va fi o premieră mondială, căci toţi care se plimbă prin nevăzute se bălăcesc în iluziile din capu’lor doar de unii singuri!? Îţi dai seama că e o şansă unică!? Şi-apoi când suntem doi facem mult mai uşor faţă la orice situaţie neprevăzută. Başca că ţi-am promis şi-o oaie la întoarcere. Poate nimereşti una vorbitoare...     
            La auzul acestor argumente irefutabile, domnu’ inginer Salahoru din Fundul Bârgăului a căzut pe gânduri.            Mda, avea dreptate cabanierul. Şi-apoi na, după asemenea experie       nţă puteau să scrie o carte de călătorii iniţiatice împreună şi să tragă un tun literar. 
            - Nea cabaniere, sincer, n-am ce face cu oaia matale. Dacă mi-o dai însă la proţap şi pui şi-o ladă de bere lângă ea, primesc. Să zicem că m-ai convins şi c-o să mâncăm oaia împreună. Întrebarea mea e alta: cum facem să intrăm amândoi deodată chiar în Şamblabla, şi nu în altă parte?     
            - Păi ca să intrăm amândoi deodată folosim portalul avalanşei, dar nu fiecare pentru el, ci fiecare pentru celălalt. Dacă ne strângem mâna deasupra portalului Şamblablei la orele 24,00 vom intra unul în mintea celuilalt, vom forma o minte comună, şi-aşa, uniţi, vom pătrunde simultan. Acum nu ştiu să spun în ce dimensiune vom fi noi proiectaţi, dar mai întrebăm acolo unde-i Şamblabla. Hai că mai avem fix o oră până la miezul nopţii.
Io zic s-o luăm din loc! Batem palma?
            - Batem.         
            - Gi me five!   
            Entuziasmat peste poate, domnu’ inginer Salahoru din Fundul Bârgăului a bătut palma cu cabanierul
à l’americaine” şi în momentul acela au rămas înmărmuriţi. Deodată, în jurul lor s-a făcut o lumină orbitoare de culoare violet care s-a văzut până în satele din vale. Când lumina a dispărut, cei doi nu se mai aflau în cabană. De fapt nu se mai aflau nicăieri. Doar crainica de la ştiri mai tulbura puţin liniştea care se aşternuse peste cabana Ciumagi:        
            ”Stimaţi telespectatori, pentru aceia dintre dumneavoastră care nu şi-au dat ceasurile înainte cu o oră, vă reamintim că astăzi, începând cu ora 0,00, România a trecut la ora de vară. A fost ora 24,00. Încheiem aici emisiunea şi vă dorim noapte bună.”
            După ce Poliţia împreună cu Procuratura şi Salvamontul au răscolit o săptămână încheiată munţii în căutarea dispăruţilor iar ancheta a luat sfârşit şi dosarul clasat, în cabană au început să se întâmple lucruri stranii. Noul cabanier trimis imediat la post a dat faliment în doar o lună şi de la el s-a aflat la minister despre cabana
Ciumagi cum că ar fi fost bântuită, dar cine să mai creadă în mileniul al treilea în basme cu moroi. Noul cabanier, precum şi următorii trei care i-au succedat la post, aflaţi cu toţii în stare de şoc au fost trimişi pe rând la un consult medical de specialitate şi mai apoi internaţi de urgenţă la Spitalul de Veseli din Gătaia, pe termen nelimitat. Puţinii turişti care au mai poposit în răstimpul acesta la cabană au fugit a doua zi mâncând pământul. Ei au declarat oricui avea chef şi răbdare să-i asculte, că noaptea în cabană nu se poate dormi din cauza unor fulgere violet care mişcă paturile şi mai ales a unor urlete înfiorătoare şi a unui potop de pizduieli şi de alte înjurături inginereşti care nu pot fi reproduse. Şi toţi, fără excepţie ziceau ceva neinteligibil, ceva gen Şamblabla de parcă ar fi fost cu toţii bâlbâiţi.

Text şi colaj foto de Dan Ioaniţescu
©

vineri, 12 februarie 2016

ILUMINAREA SACRALĂ - SACROPSIHONII


        Iluminarea sacrală
©

            Sacropsihonii - o descoperire de senzaţie care pune într-o lumină nouă teoria iluminării.
 
            Potrivit postului internaţional de televiziune Ezo-Terra, afiliat
BBC-Medical, care a preluat o ştire de senzaţie din publicaţia americană New Conscience Discoveries, cercetătorii americani cerebrocardiologi de renume mondial, în colaborare cu o echipă de cercetologi psihocuantici ruşi, de la Institutul de Psihohotronică Aplicată din Novosibirsk au reuşit să răstoarne şi să revoluţioneze teoria ştiinţifică potrivit căreia psihonii Bender, descoperiţi de ruşi în urmă cu patru ani, precum şi cardiopsihonii, descoperiţi de americani la începutul anului 2013 ar constitui “materia primă” din care este plămădită conştiinţa, arătând că pe lângă aceste două particule subatomice psihice elementare mai există structural şi acţionează consonant încă o categorie de particule subatomice, pe care ei le-au identificat şi denumit sacropsihoni.   
                 

            Paradigmele ştiinţifice se modifică foarte repede. Câmpul
de iubire cerebro-cardiac despre care se ştia că este circumsferic şi că rezonează şi se uneşte cu Conştiinţa Universală - sau în altă accepţiune, cu Duhul Sfânt - odată cu descoperirea sacropsihonilor s-a dovedit a fi de fapt un câmp circumsferopiramidal cerebro-cardio-sacral. Chiar dacă pare mult prea savant şi complicat de pronunţat denumirea noului câmp descoperit de către oamenii de ştiinţă, cert este că această descoperire epocală schimbă total modul de înţelegere al Conştiinţei Individuale de către conştientologi, ea nemaifiind percepută ca până acum din punct de vedere cuantic, ca jumătate mentală şi jumătate emoţională, ci, odată cu identificarea şi punerea în evidenţă a sacropsihonilor ca subparticule atomice ele-mentale, conştiinţa s-a dovedit a fi preponderent mentală, adică două treimi mentală şi o treime emoţională. 

            Şi iată cum s-a întâmplat!     
            Deoarece tot mai mulţi spiritualişti evoluaţi acuzau dureri pulsatorii şi migrene puternice în zona osului sacru, precum şi deranjamente stomacale cauzate de emoţiile puternice pe care le aveau atunci când rezonau cu anumite cuvinte sau idei, în urma analizelor de specialitate şi a colonoscopiilor efectuate s-a constatat că aceştia deţineau un plex neuronal sacral de o mărime neobişnuită, asemănător celui aflat pe cord. Acest lucru a dat de gândit neurocercetologilor şi în special cardioneurologilor şi cerebrocardiologilor americani care au trebuit să admită că deşi plexul neuronal sacral, nu este o noutate, deoarece el este prezent în organismul oricărui om în zona sacrală - descrisă ezoteric ca o piramidă sacră cu vârful în jos spre rădăcina chakrei muladhara - înfăşurând colonul ca un manşon, totuşi mărimea lui neobişnuită ar trebui să aibă o cauză fie intrinsecă, fie extrinsecă.    
           
            După o serie de teste conştientologice efectuate pe un eşantion foarte larg de spiritualişti care s-au declarat evoluaţi, treziţi şi/sau iluminaţi, neurocercetologii au ajuns la o concluzie bulversantă. Ei au constatat că mărirea fără precedent a plexului neuronal sacral este o consecinţă a gânditului excesiv cu inima şi mai cu seamă a rezonării exagerate cu anumite teorii mai puţin ortodoxe. Dacă în prima fază, cea în care intră orice aspirant la o evoluţie spirituală rapidă, mai precis atunci când îşi “face creierul să tacă” şi îşi “coboară mintea în inimă”, transferul gândirii are loc din zona chakrei sahasrara către chakra anahata, ei bine, în a doua fază, odată gânditul cu inima consolidat, din pricina reverberaţiei cauzată de rezonarea continuă cu genul de teorii susmenţionate are loc un transfer de gândire din zona chakrei anahata spre zona chakrei muladhara, ceea ce determină dezvoltarea fără precedent a plexului neuronal muladharo-sacral.        
           
            “Da, au afirmat cerebrosacrologii care se ocupă acum de cognoscibilitatea muladhariană, iluminarea sacrală este posibilă chiar dacă şarpele Kundalini continuă să doarmă, deoarece ea se poate produce la fel de bine şi prin muladhara. De aceea noi îi îndemnăm pe toţi spiritualiştii care doresc o evoluţie spirituală rapidă şi o iluminare instantanee astfel: “Gândeşte cu muladhara!”


  

 text şi colaj foto de Dan Ioaniţescu©

duminică, 7 februarie 2016

COCOŞELUL CUANTIC



            COCOŞELUL CUANTIC©   
           
            Am zece găini pitice cumpărate din piaţă de vecinul meu, de la un găinar spiritualistic, toate cuantice, toate miraculoase. Una a făcut ouă de aur, alta ouă Fabergé, alta oul lui Columb, alta face ouă cu trei virgulă paişpe gălbenuşuri, alta le face Kinder, alta Benedict, alta umplute, alta de raţă, alta încondeiate, alta eco... mmm... o minunăţie...!!! Câte sunt, nouă ? Nouă, da. E bine, deoarece am şi-un cocoşel pitic pe lângă ele. Şi chiar dacă nu nasc pui vii, nu-mi vine să tai niciuna. Sunt preţioase. Doar eu mă ocup de ele. Aia cu ouă de aur a căzut cloşcă şi-acum am cinci puicuţe de aur şi doi cocoşei de 40 de karate, exact ca aurul ăla dacic găsit la Roşia Montana.  
      

            Când i-am arătat nevesti-mii ouăle mi-a zis să mă duc la psihiatru cu ele, că ce-am înnebunit, că ce-i arăt eu ei cocoloaşe de poleială şi-o prostesc că-s ouă fermecate... !? Că dacă sunt fermecate să mi le bag undeva. Că mai bine am mânca găinile alea, că şi-aşa sunt pricăjite, vai mama lor, că ce prost am fost, că uite poliţaiu’ s-a ales cu zece găini-curcan, de-alea mari, de carne, din rasa Brahma, de opt kile una, pe când ale mele dacă atârnă patru kile toate.
      

            Nici n-o bag în seamă, că ea nu ştie ce-nseamnă oul lui Columb, darămite un ou Fabergé! Şi-apoi cum să mănânci minuni!? E o impietate. E la mintea cocoşului că miracolele, ca şi teoriile spiritualistice, conspiraţionistice, extraterestrofilice, dacomaniace, medico-holistice, homeopatice se gustă şi se savurează cu inima. N-ai nevoie de minte, că dacă îndrăzneşti să înlături absurdul din ele, le strici tot hazul.  
   

             Ştii... uneori rămân perplex de aşa minuni. Bunăoară uite, mă intrigă foarte tare găinuşa care face ouă
\pi. Mă intrigă şi ea, dar şi ouăle ei, că nu sunt niciodată nici trei, dar nici patru gălbenuşuri într-un ou, ci întotdeauna găseşti numai gălbenuşuri de-alea iraţionale sau transcendene, cu 3,14159265358979323846264338327950288… - dracu’ să le pieptene de zecimale! - , a căror valoare pe piaţa spiritualistică, am citit, este este egală cu raportul dintre circumferința și diametrul oricărui cerc ovoid într-un spațiu euclidian. Îţi dai seama că dacă chiar le-aş mânca aş topi un mic infinit în mine? Îţi dai seama!? Şi e clar că, chiar dacă infinitul este un produs al minţii, el trece obligatoriu prin stomac, şi de-aici o parte se din el transformă în gândire infinită, iar cealaltă parte se duce la canal, unde se topeşte în marele infinit.  
    

            Vedeţi!? Cine a spus că infinitul este indivizibil? Aiurea! Nu este adevărat! Ia daţi-mi o foarfecă! Păi dacă luăm una bucată infinit şi o tăiem în două, ce obţinem? Răspuns corect: obţinem totul. Adică mai clar, pe de o parte obţinem o infinitate de fenomene şi procese naturale raţionale şi logice, iar pe de altă parte, o infinitate de portaluri, şambale, universuri paralele, antigravitaţii, îngeri, ethere, extratereştri, împărăţii ale cerurilor, energii, mântuiri, treziri, moaşte şi icoane făcătoare de minuni, profeţii, reîncarnări, conspiraţii mondiale, nemuriri, judecăţi de apoi, armaghedoane, apocalipse, conştiinţe dilatate şi extrudate, numere sacre, macre, ... nu mai continui, căci lista e infinită.   
      

            Dar de ce mă intrigă, totuşi şi găina!? Ha ! Păi cum să nu mă intrige când picoteşte toată ziulica !? Şi cre’că de la numărul Pi i se trage, că se uită la mine ca curca-n lemne. Zici că-i în transă. Aşa o fi rasa ei, mă gândesc, dar când o văd cum se uită pe sub pleoape, cu ochii daţi peste cap, mai c-aş zice că se roagă. Nu, nu se roagă, că n-are la cine, că nu există un Dumnezeu al găinilor, ci omul este Dumnezeul lor. El le îngrijeşte, le hrăneşte, le duce la veterinar, se joacă cu ele când sunt puişori, ca mai târziu să le fure ouăle. Şi la urmă, colac peste pupăză, le ia gâtul şi le înfulecă. Un hoţ, un tâlhar şi-un călău. Aşa că Dumnezeul lor, omul, deşi seamănă binişor cu al nostru, fie-i Numele veşnic lăudat, nu-i tocmai la fel. Al nostru nu se preface că ne iubeşte, ci chiar ne iubeşte pe toţi, decât că înainte să ne omoare, ne chinuie bine cu foamete, sărăcie, războaie sau cu boli grave. Desigur, nu pe toţi, ci doar pe marea noastră majoritate.
Eu n-o să fac aşa ceva cu ele, că sunt milos din fire.    
            Dar parcă totuşi găina nu picoteşte. Mai degrabă cred că meditează şi poate că în timpul acesta face şi regresii în timp, în vieţile trecute. Hmm... să fie oare posibilă transgeneraţionalitatea la găini...!? Nu ştiu, nu m-am gândit... Dar s-ar putea să aibă totuşi memorie ancestrală... să-şi amintească de când era ea Archaeopterix, sau o monocelulară. O găină se bagă uşor în transă. Mai uşor decât în cuptor.  
    

            Hopaaaa... ia stai aşa! Dar dacă nu găinuşele sunt fermecate, ci cocoşelul face toate miracolele...!? Ă? Că uite, găinile care nu prea au parte de cocoşel sunt astenice, triste, pică în depresie, fac crize de isterie, sunt nervoase, irascibile, cotcodăcesc tot soiul de aberaţii, mânâncă prea mult sau devin anorexice, ouă anapoda, au insomnii...
Şi uite, ca dovadă, ale mele sunt echilibrate, ouă regulat, sunt disciplinate, vesele... Să ştii că aceasta ar trebui să fie explicaţia. Cocoşelul meu e cuantic. 
     

           
Sunt norocos! Să ai un cocoşel cuantic care face minuni, nu-i de colea. Şi e real, nu trebuie să-l obserevi cuantic, chiar dacă spiritualisticii au altă părere, că cică, susţin ei, realitatea nu există decât dacă o observi cuantic. Da!? I-auzi. Dar atunci cum procedezi ca să te chiombeşti la o revistă porno, sau la facturile de gaze bunăoară, cu microscopul? Orbii sunt plini de cucuie şi vânătăi de la realitatea obiectivă pe care nu o pot vedea şi observa nicicum, darămite cuantic, ci trebuie s-o pipăie.  Ştii ce cred eu? Ei bine, eu cred că dacă prin absurd, cineva declară că a reuşit printr-o metodă necunoscută să privească la nivel cuantic realitatea şi că ea există doar teoretic, dar practic nu, nu este tocmai sănătos la cap. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că la nivel cuantic, conform teoriei, nici observatorul nu ar trebui să existe. Părerea mea. 
      
            - Vezi că ţi-am vândut maşina, mi-a zis nevastă-mea, care venise foarte veselă de la serviciu învârtindu-şi chiloţii pe deget, ca pe-o morişcă. Să n-o mai cauţi! Şi ţi-am luat şi toţi banii de la saltea şi am dat avansu’ pentru un apartament în blocul de vizavi de blocul de nefamilişti.
            - Care bloc de nefamilişti, că sunt două.      
            - Ăla de bărbaţi în care locuieşte prietena mea, şamanca, pe care tocmai ce l-am vizitat ca să-mi cunosc vecinii. Şi nu mă mai întrerupe te rog. Uite ce e: mai ai de plătit încă treizeci de ani, sau dacă nu-ţi convine, vinde-ţi casa de la maică-ta în care stăm acum şi du-te să semnezi contractu’!        
            - Ce să fac...!? Apartament la bloc ne trebuia nouă... !? Nu stăteam noi bine la curte !? De ce-ai făcut asta?  
            - C-aşa a vrut Dumnezeu. Lăptăreasa a visat-o pe Maica Domnului şi mi-a transmis prin şamancă, vorbele ei. Măicuţa i-a lăsat vorbă lăptăresei să-mi zică neapărat că i-a spus ei Iisus, că ăia care locuiesc la bloc au prioritate în Împărăţia Cerurilor.   
            - Ei asta-i ! De ce ?    
            - Fiindcă Dumnezeu crede că ăia de la bloc sunt mai săraci decât ăia cu casă, că statu’ îi scuteşte mereu de datorii, de-aia !    
            - Şi crezi că e bine ce-ai făcut ?        
            - Da. Mi-a dat în bobi ţaţa iluminata, tot de la blocul ăla de nefamilişti şi mi-a ghicit că am o karmă excelentă, că trei salahori de la ea din bloc sunt în limbă după mine, că tu eşti un bou şi că Mintea Universală, în conformitate cu Legea Binelui Universal mi-a pregătit un nou mediu ambiant şi o fericire personală pe care, evident le merit. Şi nici la serviciu n-o să mă mai duc. Ai ceva împotrivă ? Obiecţii, ceva... ? 
          

           
Nu pot răspunde la această întrebare deoarece nu sunt deloc convins că mediul este construit de către cineva anume, care construieşte medii ambiante pentru diverse fiinţe pe care ulterior le vâră în ele, nici că mediul ar avea seturi de şabloane pregândite ca să ne chinuie sau să ne fericească pe noi şi mai ales nici faptul că ar exista vreo lege universală care să fie cea a binelui.
       

            Am răbdat toate explicaţiile pe care i le dăduseră şamanca şi ţaţa iluminata nevesti-mii, care mai de care, vezi bine, mai pline de aplombul cunoaşterii în nevăzute. Foarte frumos, decât că această presupusă minte universală, din nefericire, tot o ipoteză confortabilă este. Căci pfff...mvaaaaiii...!!!, ce de-a mai dantele frumoase şi adevăruri fulminante şi tulburătoare pot să ia naştere dintr-o aşa de atrăgătoare presupunere!   
     

            Nu mai am nouă găini miraculoase. Nu mai am niciuna, nici măcar pe cocoşelul cuantic nu-l mai am.
Ba mint, am doar opt, dar la drept vorbind sunt în congelator. Nevastă-mea le-a tăiat când ne-am mutat la bloc. Pe drum, călare pe bagaje, am mâncat două sandwichuri cu găini cuantice miraculoase fripte, mai precis le-am mâncat pe fabergeoică şi pe-aia cu gălbenuşurile Pi. Nestemate ferecate în aur şi numere transcendentale, alunecând pe gât cu oleacă de ţuică... Un deliciu... Pentru o clipă m-am simţit Nicolae. Nicolae Labiş! Dar mi-a trecut, căci după ce mi-am şters lacrimile am avut impresia şi imediat şi certitudinea, că planetele s-au aliniat şi că am făcut saltul cuantic în dimensiunea acincea din Noua Energie. Când am intrat în apartament, certitudinea a dispărut complet şi am rămas doar cu impresia.
Acum m-am convins: realitatea este o bomboană electrică. Până să te omoare definitiv, te chinuie de te iau toţi dracii.

Text şi colaj foto de Dan Ioaniţescu
©

vineri, 4 decembrie 2015

MINUNILE LUI MOŞ NICOLAE

            Minunile româneşti ale lui Moş Nicolae©  
         
            Pupaci şi frecăţei 
    
            În primăvara anului 2009, ziarul „Dezvăluiri“ a dezvăluit învăluirea că la Frecăţei, la Mănăstirea Celic Dere, județul Tulcea, pelerinii îşi frecăţeau chiloţii şi portofelele şi se rugau de mulţi ani la niște oase de porci și oi, aflate într-un sicriu învelit cu o pânză aurie. În urma expertizei iniţiată de urgenţă de Arhiepiscopia Dobrogei, experţii moaştologi au constatat ceea ce biserica ştia deja, şi anume că oasele nu aparţineau sfinţilor Epictet şi Astion, deoarece acestea fuseseră mutate demult de-acolo de către Teodosie Şpăgaru, arhiepiscopul Tomisului şi expuse la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa, dar nici ale unor sfinţi necunoscuţi nu erau, aşa cum erau lăsaţi pelerinii să creadă de către maica ghidă a mănăstirii. Şi chiar dacă moaştele erau false şi puteau aduce profit în continuare, au decis să le retragă de la pupat.       
            Pardon, nu despre frecăţei şi pupaci doream să discut acum, ci despre degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui Moş Nicolae.

            Minunile lui Moş Nicolae   
            În lupta de la Călugăreni din 13 august 1595– Marele Vizir Sinan Paşa, aflat în fruntea oştilor otomane, la cei 89 de ani ai săi cade de pe cal şi mai apoi în dizgraţie. Cuum... !? A căzut de pe cal !? Ha, ha, ha! La 89 de ani încă mai ţinea sabia în mână, conducea lupta şi a căzut de pe cal şi şi-a rupt ultimii doi dinţi !? Ha, ha, ha ! Ce ocară, pentru un bărbat adevărat de doar 89 de ani! Ha, ha, ha ! Păi Mihai Viteazu care era un bărbat adevărat de 37 de ani nu cade de pe cal, ha, ha, ha, fiindcă-l ajută mâna dreaptă a Sf. Nicolae pe care o purta atârnată în dreptul inimii, ha, ha, ha, ba încă îl ajută să şi fugă victorios ha, ha, ha, urmărit de oastea lui Sinan pe care tocmai ce-o învinsese în ambuscada de la Călugăreni. Şi, cu capitala ocupată şi cu oastea făcută ţăndărele, tot ea îl ajută să se pitească o lună în munţi, ha, ha, ha, aşteptând ajutoare militare de la Răzvan Vodă şi Sigismund Báthory, al cărui vasal era şi el, dar şi Răzvan Vodă (fără ha, ha, ha, că nu-i nimic de răs aici).   
    
            Şi să mai zici că nu există minuni... ! Ba există ! Că de unde avea să ştie Sigismund că cinci ani mai târziu, Mihai o să-i facă numele de ocară şi-o să-l caftească pe văru-său, Andrei Báthory la Şelimbăr şi-o să-i ia Transilvania. „Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace!“ Minune! Şi tot minune a fost când, peste încă un an, mânat de pohta ce-a pohtit-o, i-a luat şi Moldova de sub nas lui Ieremia Movilă, înfăptuind astfel visul de aur al ardelenilor, ungrovlahilor şi moldovenilor, unirea Ardealului cu Ungrovlahia şi Moldova. Căci pasămite, Mihai Vodă nu era un aventurier aşa cum zic detractorii lui, bieţi pârliţi de academicieni care habar n-au de istorie patriotică (şi cu această ocazie cer înlocuirea numelui de Ungrovlahia, menţionat în toate izvoarele bizantine, cu Valahia, sau chiar mai patriotic, cu Ţara Rumânească - cum i s-a spus mult mai târziu), ci el, Mihai Vodă era un mare vizionar, topit de dragoste după neamul său. Dovadă a sentimentelor nobile care l-au animat stau cuvintele cronicarului muntean Radu Popescu, care, câteva zeci de ani mai târziu, îi glorifică faptele ca Mare Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei, consemnând pentru posteritate : „Mihai vodă au supus pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea pă toţi ca pe neşte măgari.“ Şi în tot ce-a întreprins pentru neamul său, iar nu pentru propria-i pohtă ce-o pohtise, Mihai a mers la sigur, căci şi-aici, ca şi la Călugăreni, a fost mâna lui Moş Nicolae, iar el a mers pe mâna lui.

            Bine, bine, dar mâna !? De unde avea Mihai Bravu aşa bunăciune de moaşte? Păi mâna se ştie, i-a fost dăruită de către arhiepiscopul de Bari ca să-i folosească împotriva luptei antiotomane pe care urma s-o pornească, contra a două pungi de galbeni, tranzacţie încheiată de un negustor italian bogat. Dacă negustorul cel cinstit nu a băgat pungile în propria-i vistierie, atunci afacerea cu traficul de oase supersfinte a fost una profitabilă pentru ambele părţi, căci na, până la urmă ce înseamnă două pungi de galbeni faţă de un milion cincisute de mii de galbeni peşin, cât îl costase pe Măria Sa tronul Valahiei, cumpărat de la Înalta Poartă? Două pungi de galbeni pe câteva carpiene, metacarpiene şi falange făcătoare de minuni? Ha, pomană curată!   

           
Aaa...  că pe de altă parte arhiepiscopul de Bari nu avea voie să clintească niciun oscior moşnicolaid fără o bulă din partea papei, ca atunci când Catedralei Saint-Nicolas de Fribourg din Elveţia i-au trebuit 85 de ani de la acordul de principiu al Vaticanului până la transferul efectiv al humerusului sfântului, asta este o altă socoteală. Când se pune problema ca Moş Nicolae să facă minuni pentru ortodocşii români, el nu ţine cont de restricţii, le face. Iar faptul că în 1087, cu aproape cinci secole înainte, cavalerul Aubert de Varangéville îi şterpelise mâinii drepte a sfântului Nicolae, degetul mare cu care el binecuvânta, deget aflat şi în ziua de azi în relicvariul Catedralei Saint-Nicolas-de-Port din Lorraine din Franţa şi că prin urmare mâna dreaptă a sfântului nu mai era chiar toată la data la care Mihai a primit-o întreagă, asta nu ne mai priveşte pe noi. Ce mai contează cine a păcălit pe cine, minunea e minune şi nu trebuie cercetată.  

            De parcă ar fi singurul caz de moaşte dubitabile!? Păi cine să-şi mai bată azi capul cu moaștele Sfântului Ioan Evanghelistul, al cărui deget se află în prezent la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologu din Vlădiceni, Iaşi!? Parcă îi pasă cuiva că atunci când i s-a descoperit mormântul, nu se afla niciun oscior în el!? Şi ce dacă mormântul era gol iar moaștele lui nu au fost descoperite niciodată, ce ne priveşte asta pe noi? Păi noi am avut la Mănăstirea Slatina din Suceava chiar și capul său.
Business is business. Te pui cu minunile!?                                                                                                                                   
            Stai aşa, că era să uit! Dacă vă vine pohta de pupat moaşte, este necesar să ştiţi că mâna dreaptă cu care Sfântul Ierarh Nicolae, sau poate altcineva, se ştergea undeva, se află în centrul Bucureştiului, la kilometrul zero, la biserica Sf. Gheorghe Nou. Satisfaceţi-vă pohta ce-o pohtiţi şi pupaţi-o fără teamă, deoarece mâna este ferecată în argint, care argint, se ştie, este bactericid. Aşa că puteţi merge în orice zi, numai în noaptea de 5 spre 6 decembrie să nu vă duceţi, deoarece atunci Moş Nicolae umblă pe la casele românilor şi pune bomboane şi nuiele în ghetuţele copiilor... cu mâna dreaptă. 
Atenţie!
Acest articol este un fel de pamflet... Ştiut fiind că adevărul este de cele mai multe ori indigest, am dat-o pe glumă.    
 
              

joi, 19 noiembrie 2015

GAINA BIOCENTRICA



GĂINA BIOCENTRICĂ©                             

            Am o nevastă şi o găină - dar nu neapărat în ordinea asta - şi sunt religios. Cred cu toată fiinţa mea. Vecinul îmi dă o palmă iar eu îi dau găina. Vecinul îmi mai dă o palmă şi-mi cere nevasta. Eu îi dau vecinului cele două palme înapoi şi îmi iau şi găina. Şi-i mai dau încă două. Am greşit. Mă spovedesc. Recunosc că am dat mai mult şi mai tare decât am primit, adica cu asupra de măsură, cum ne învaţă la biblie, dar popa nu e mulţumit şi îmi dă să aleg: ori 500 de mătănii, ori îi dau lui găina, deoarece o să am câte găini o să vreau pe lumea-ailaltă. Găini pe lumea-ailaltă să mănânce el. Dau să fac 500 de mătănii, dar pe la mijloc obosesc. Mă gândesc: Dumnezeu a făcut găina pentru om sau omul pentru găină? La Biblie zice că întâi a făcut animalele şi păsările şi la urmă şi pe om căruia i-a zis că pentru el special, le-a făcut pe toate. Asta înseamnă că i-a dat-o gata domesticită. Iau Enciclopedia şi constat că omul a domesticit găina acum cinci mii de ani, în India şi că strămoşul găinii este o reptilă cu pene, greu de pronunţat, care a trăit cu câteva zeci de milioane de ani buni, înainte să facă Dumnezeu Cerul şi Pământul. Sunt ateu. 
   
            Am o găină şi sunt ateu. Deocamdată lucrurile stau aşa: Dumnezeu nu mai există decât în capul meu, cum scrie şi la Cabală, popa este un tâlhar cu fustă, în schimb eu sunt mulţumit că cel puţin, atât teoretic cât şi practic există găina. Găina face ouă? Face, e o realitate. Dar acum mă-ntreb: găina poate fi cunoscută!? Nu în sensul biblic, evident, ci dacă, o pot cunoaşte pe dinăuntru fără să o tai. Mă uit la nişte planşe anatomice cu găini, dar iarăşi mă întreb: oare găina mea e la fel? Dar oare planşele acelea reflectă realitatea? Să zicem că de dragul ştiinţei aş tăia-o. Punem cazul. Orice bucăţică din găină aş diseca şi analiza, chiar şi la microscop, va trebui să aduc o dovadă că toate celelalte găini din lume sunt identice cu a mea. Şi-apoi şi alte dovezi, că are sau nu suflet sau energii cristice. Pot? Nu pot. Aşa nu mai merge. Simt că devin nihilist... ba nu, mă îndoiesc că sunt nihilist, deoarece am capul spart de la o piatră aruncată de un derbedeu de pe maidan, când l-am prins acu’ juma’ de an cu nevastă-mea, în tufe. Mă pipăi... cicatricea e la locul ei. Asta e bine, înseamnă că sunt sceptic.  
                             
            Am o găină şi sunt sceptic. Ştiu că nu pot aduce dovezi în sprijinul faptului că eu chiar am o găină. Dacă cineva mi-o fură, nu pot dovedi că este a mea. Mi-ar trebui dovadă la dovadă, la dovadă. N-am. Mă duc cu găina la coafor, apoi la fotograf şi apoi la veterinar şi cer un carnet de sănătate pentru găină şi un act de identitate, cu numele ei şi cu numele meu ca proprietar.
De unde ştiu eu că este găina ta? m-a întrebat vetrinarul. Poze cu ea când era mică, ai? N-am. Atunci ia-ţi găina asta verde de-aici şi cară-te! Nu e verde, e roşie. Ba e verde. Atunci du-te la psihiatru. Ba du-te tu, daltonistule! Mă duc acasă şi din prag, în timp ce-mi smulgeam foarfecele vetrinarului din omoplat, o-ntreb pe nevastă-mea ce culoare are găina. Care găină? mă întreabă ea din bucătărie. Asta, îi răspund eu din sufragerie, ridicând găina de picioare. N-o văd, îmi răspunde ea din bucătărie. Eu o văd, îi răspund. Ia închide ochii, îmi zice ea, o mai vezi? Închid ochii şi n-o mai văd... Are dreptate. Deschid ochii şi iar o văd. Măi să fie...! Pun găina pe preş, mă întorc cu spatele şi iar n-o văd! Dar nici pe nevastă-mea n-o văd. Aha, carevasăzică aşa! Nevastă-mea şi găina există doar dacă le observ eu. Sunt biocentrist. 
  
            Am o găină şi sunt biocentrist. Găina există doar pentru că eu o observ. Şi vecinul e biocentrist, că deşi eu nu-l văd, el mă vede şi mă înjură peste gard. Azi biocentrismul meu n-a mai funcţionat, deoarece eu nu mai am nicio găină. M-am sculat de dimineaţă şi m-am dus cu boabe la coteţul ei, gândidu-mă fericit cum cuantele găinii mele, care umblă brambura prin univers vor colapsa în coteţul ei şi se vor agrega într-o găină. N-au mai colapsat. Coteţul era gol. Ce mă fac!? La Dumnezeu nu pot să mă rog să mi-o dea înapoi, că nu cred în minuni, în schimb aş putea să-i cer universului să-mi trimită înapoi găina. Nevastă-mea e spiritualistică şi zice că i-a zis ei o şamancă de la blocul de nefamilişti că ideea cu rugatul la univers merge, că-ţi dă imediat ce-i ceri, că şamanca are câte un nefamilist la aşternut în fiecare noapte.
Cinci ore cât a stat la şamanca aia a cerut şi ea unul şi universul i-a trimis trei. I-auzi!   
  
           
Mă fac imediat spiritualistic şi zic tare, să m-audă: Universule, dă-mi cincizeci de găini! Aştept două ore şi... nimic! Poate am fost obraznic şi am cerut prea mult. Poate trebuia să- rog. Universule, hai, treacă de la mine, dă-mi doar zece găini! Te rog frumos. Ţi-ai găsit! Bueiiii universule, dă-mi măcar găina mea înapoi! Iar nimic, nici măcar o pană, în schimb, observ mai mulţi nefamilişti care de câteva ceasuri dau târcoale casei noastre. Iotete-al dracului! După câteva runde de aruncat cu pietre după derbedeii de nefamilişti şi de bătut obrazul la univers, mă întorc la starea mea iniţială de biocentrist şi mă duc la coteţ, cu gândul că poate, poate, cuantele găinii mele s-au hotărât cumva, să colapseze în propria mea găină. Din păcate, cuantele ei au colapsat în paie. Doar paie. 

            Nu mai sunt biocentrist. Sunt furios. Nici vecinul nu cre’că mai e biocentrist, că se uită la mine peste gard, râde, se scobeşte în dinţi şi strigă la nevastă-sa, peste umăr: Ia uite-l fă şi p-ăsta ce coarne are! Mă pipăi... e tâmpit! Nu am niciun corn, ci doar opt cucuie de la pietrele pe care le-am aruncat după golani şi care s-au întors peste gard, înapoi. Să mai zică cineva că nu există telekinezie. Există. Am dovada. Dar faptul că telekinezia există nu mă-ncălzeşte deloc. Eu vreau găina mea înapoi. Mă duc la poliţie şi fac o reclamaţie. Ai duşmani? mă întreabă şeful de post. Mdea... ar fi unul.
Scrie-l acolo! Am scris, că na, îmi convine, nu-mi convine, acuma sunt reclamagiu. 
   
           
Am o găină pe care n-o mai am şi sunt reclamagiu. Mă întorc acasă cu poliţaiul, care se duce direct la cazanul de gunoi al vecinului şi scoate, na ca să vezi, un pumn de fulgi roşii, după care deschide frigiderul. Hait! O juma de găină în congelatorul lui. Găina mea. Ia zi! Şi jap, un pulan! Că câr, că mâr, c-o fi, c-o-mpărţi. Jap, încă un pulan! Nevastă-sa începe să plângă şi spune tot. Trei damigene cu ţuică pentru poliţai şi una cu vişinată pentru mine, contra unui an de pârnaie, fără reducerea pedepsei - că vecinul nu ştie nici să se iscălească, darămite să scrie cărţi - n-au fost de ajuns. Nici încă două vedre de vin nu au acoperit deranjul. Ne suim cu toţii în dubă şi muşamalizăm afacerea la piaţă. Zece găini pentru mine şi zece pentru poliţai, după care îmi retrag plângerea. Că oameni suntem.   
             
           
Am o juma’ de găină în tavă doldora de cuante fripte şi sunt iar biocentrist. Nici nu vreau să mă mai gândesc la cealaltă jumătate a cuantelor găinii mele care au colapsat în latrina vecinului. Sunt fericit, ba încă şi spiritualistic. Universul mă iubeşte, că uite mi-a trimis zece găini, başca o damigeană cu vişinată, o vadră de vin şi jumătate din găina mea cuantică. Da’ şi eu îl iubesc pe el cu iubire necondiţionată. Aşa că aveţi grijă ce-i cereţi că s-ar putea să vă colapseze mai abitir, ce nici cu gândul nu gândeaţi, că uite, mie mi-a dat concret, în kilograme, iar nu holograme şi energii suprasensibile, cum dă la alţii.             


            Am o nevastă şi o găină - dar nu neapărat în ordinea asta - şi sunt religios. Cred cu toată fiinţa mea. Vecinul îmi dă o palmă iar eu îi dau găina. Vecinul îmi mai dă o palmă şi-mi cere nevasta. Eu îi dau vecinului cele două palme înapoi şi îmi iau şi găina. Şi-i mai dau încă două. Am greşit. Mă spovedesc. Recunosc că am dat mai mult şi mai tare decât am primit, adica cu asupra de măsură, cum ne învaţă la biblie, dar popa nu e mulţumit şi îmi dă să aleg: ori 500 de mătănii, ori îi dau lui găina, deoarece o să am câte găini o să vreau pe lumea-ailaltă. Găini pe lumea-ailaltă să mănânce el. Dau să fac 500 de mătănii, dar pe la mijloc obosesc. Mă gândesc: Dumnezeu a făcut găina pentru om sau omul pentru găină? La Biblie zice că întâi a făcut animalele şi păsările şi la urmă şi pe om căruia i-a zis că pentru el special, le-a făcut pe toate. Asta înseamnă că i-a dat-o gata domesticită. Iau Enciclopedia şi constat că omul a domesticit găina acum cinci mii de ani, în India şi că strămoşul găinii este o reptilă cu pene, greu de pronunţat, care a trăit cu câteva zeci de milioane de ani buni, înainte să facă Dumnezeu Cerul şi Pământul. Sunt ateu. 
   
            Am o găină şi sunt ateu. Deocamdată lucrurile stau aşa: Dumnezeu nu mai există decât în capul meu, cum scrie şi la Cabală, popa este un tâlhar cu fustă, în schimb eu sunt mulţumit că cel puţin, atât teoretic cât şi practic există găina. Găina face ouă? Face, e o realitate. Dar acum mă-ntreb: găina poate fi cunoscută!? Nu în sensul biblic, evident, ci dacă, o pot cunoaşte pe dinăuntru fără să o tai. Mă uit la nişte planşe anatomice cu găini, dar iarăşi mă întreb: oare găina mea e la fel? Dar oare planşele acelea reflectă realitatea? Să zicem că de dragul ştiinţei aş tăia-o. Punem cazul. Orice bucăţică din găină aş diseca şi analiza, chiar şi la microscop, va trebui să aduc o dovadă că toate celelalte găini din lume sunt identice cu a mea. Şi-apoi şi alte dovezi, că are sau nu suflet sau energii cristice. Pot? Nu pot. Aşa nu mai merge. Simt că devin nihilist... ba nu, mă îndoiesc că sunt nihilist, deoarece am capul spart de la o piatră aruncată de un derbedeu de pe maidan, când l-am prins acu’ juma’ de an cu nevastă-mea, în tufe. Mă pipăi... cicatricea e la locul ei. Asta e bine, înseamnă că sunt sceptic.  
                             
            Am o găină şi sunt sceptic. Ştiu că nu pot aduce dovezi în sprijinul faptului că eu chiar am o găină. Dacă cineva mi-o fură, nu pot dovedi că este a mea. Mi-ar trebui dovadă la dovadă, la dovadă. N-am. Mă duc cu găina la coafor, apoi la fotograf şi apoi la veterinar şi cer un carnet de sănătate pentru găină şi un act de identitate, cu numele ei şi cu numele meu ca proprietar.
De unde ştiu eu că este găina ta? m-a întrebat vetrinarul. Poze cu ea când era mică, ai? N-am. Atunci ia-ţi găina asta verde de-aici şi cară-te! Nu e verde, e roşie. Ba e verde. Atunci du-te la psihiatru. Ba du-te tu, daltonistule! Mă duc acasă şi din prag, în timp ce-mi smulgeam foarfecele vetrinarului din omoplat, o-ntreb pe nevastă-mea ce culoare are găina. Care găină? mă întreabă ea din bucătărie. Asta, îi răspund eu din sufragerie, ridicând găina de picioare. N-o văd, îmi răspunde ea din bucătărie. Eu o văd, îi răspund. Ia închide ochii, îmi zice ea, o mai vezi? Închid ochii şi n-o mai văd... Are dreptate. Deschid ochii şi iar o văd. Măi să fie...! Pun găina pe preş, mă întorc cu spatele şi iar n-o văd! Dar nici pe nevastă-mea n-o văd. Aha, carevasăzică aşa! Nevastă-mea şi găina există doar dacă le observ eu. Sunt biocentrist. 
  
            Am o găină şi sunt biocentrist. Găina există doar pentru că eu o observ. Şi vecinul e biocentrist, că deşi eu nu-l văd, el mă vede şi mă înjură peste gard. Azi biocentrismul meu n-a mai funcţionat, deoarece eu nu mai am nicio găină. M-am sculat de dimineaţă şi m-am dus cu boabe la coteţul ei, gândidu-mă fericit cum cuantele găinii mele, care umblă brambura prin univers vor colapsa în coteţul ei şi se vor agrega într-o găină. N-au mai colapsat. Coteţul era gol. Ce mă fac!? La Dumnezeu nu pot să mă rog să mi-o dea înapoi, că nu cred în minuni, în schimb aş putea să-i cer universului să-mi trimită înapoi găina. Nevastă-mea e spiritualistică şi zice că i-a zis ei o şamancă de la blocul de nefamilişti că ideea cu rugatul la univers merge, că-ţi dă imediat ce-i ceri, că şamanca are câte un nefamilist la aşternut în fiecare noapte.
Cinci ore cât a stat la şamanca aia a cerut şi ea unul şi universul i-a trimis trei. I-auzi!   
  
           
Mă fac imediat spiritualistic şi zic tare, să m-audă: Universule, dă-mi cincizeci de găini! Aştept două ore şi... nimic! Poate am fost obraznic şi am cerut prea mult. Poate trebuia să- rog. Universule, hai, treacă de la mine, dă-mi doar zece găini! Te rog frumos. Ţi-ai găsit! Bueiiii universule, dă-mi măcar găina mea înapoi! Iar nimic, nici măcar o pană, în schimb, observ mai mulţi nefamilişti care de câteva ceasuri dau târcoale casei noastre. Iotete-al dracului! După câteva runde de aruncat cu pietre după derbedeii de nefamilişti şi de bătut obrazul la univers, mă întorc la starea mea iniţială de biocentrist şi mă duc la coteţ, cu gândul că poate, poate, cuantele găinii mele s-au hotărât cumva, să colapseze în propria mea găină. Din păcate, cuantele ei au colapsat în paie. Doar paie. 

            Nu mai sunt biocentrist. Sunt furios. Nici vecinul nu cre’că mai e biocentrist, că se uită la mine peste gard, râde, se scobeşte în dinţi şi strigă la nevastă-sa, peste umăr: Ia uite-l fă şi p-ăsta ce coarne are! Mă pipăi... e tâmpit! Nu am niciun corn, ci doar opt cucuie de la pietrele pe care le-am aruncat după golani şi care s-au întors peste gard, înapoi. Să mai zică cineva că nu există telekinezie. Există. Am dovada. Dar faptul că telekinezia există nu mă-ncălzeşte deloc. Eu vreau găina mea înapoi. Mă duc la poliţie şi fac o reclamaţie. Ai duşmani? mă întreabă şeful de post. Mdea... ar fi unul.
Scrie-l acolo! Am scris, că na, îmi convine, nu-mi convine, acuma sunt reclamagiu. 
   
           
Am o găină pe care n-o mai am şi sunt reclamagiu. Mă întorc acasă cu poliţaiul, care se duce direct la cazanul de gunoi al vecinului şi scoate, na ca să vezi, un pumn de fulgi roşii, după care deschide frigiderul. Hait! O juma de găină în congelatorul lui. Găina mea. Ia zi! Şi jap, un pulan! Că câr, că mâr, c-o fi, c-o-mpărţi. Jap, încă un pulan! Nevastă-sa începe să plângă şi spune tot. Trei damigene cu ţuică pentru poliţai şi una cu vişinată pentru mine, contra unui an de pârnaie, fără reducerea pedepsei - că vecinul nu ştie nici să se iscălească, darămite să scrie cărţi - n-au fost de ajuns. Nici încă două vedre de vin nu au acoperit deranjul. Ne suim cu toţii în dubă şi muşamalizăm afacerea la piaţă. Zece găini pentru mine şi zece pentru poliţai, după care îmi retrag plângerea. Că oameni suntem.   
             
           
Am o juma’ de găină în tavă doldora de cuante fripte şi sunt iar biocentrist. Nici nu vreau să mă mai gândesc la cealaltă jumătate a cuantelor găinii mele care au colapsat în latrina vecinului. Sunt fericit, ba încă şi spiritualistic. Universul mă iubeşte, că uite mi-a trimis zece găini, başca o damigeană cu vişinată, o vadră de vin şi jumătate din găina mea cuantică. Da’ şi eu îl iubesc pe el cu iubire necondiţionată. Aşa că aveţi grijă ce-i cereţi că s-ar putea să vă colapseze mai abitir, ce nici cu gândul nu gândeaţi, că uite, mie mi-a dat concret, în kilograme, iar nu holograme şi energii suprasensibile, cum dă la alţii.             


            Am o nevastă şi o găină - dar nu neapărat în ordinea asta - şi sunt religios. Cred cu toată fiinţa mea. Vecinul îmi dă o palmă iar eu îi dau găina. Vecinul îmi mai dă o palmă şi-mi cere nevasta. Eu îi dau vecinului cele două palme înapoi şi îmi iau şi găina. Şi-i mai dau încă două. Am greşit. Mă spovedesc. Recunosc că am dat mai mult şi mai tare decât am primit, adica cu asupra de măsură, cum ne învaţă la biblie, dar popa nu e mulţumit şi îmi dă să aleg: ori 500 de mătănii, ori îi dau lui găina, deoarece o să am câte găini o să vreau pe lumea-ailaltă. Găini pe lumea-ailaltă să mănânce el. Dau să fac 500 de mătănii, dar pe la mijloc obosesc. Mă gândesc: Dumnezeu a făcut găina pentru om sau omul pentru găină? La Biblie zice că întâi a făcut animalele şi păsările şi la urmă şi pe om căruia i-a zis că pentru el special, le-a făcut pe toate. Asta înseamnă că i-a dat-o gata domesticită. Iau Enciclopedia şi constat că omul a domesticit găina acum cinci mii de ani, în India şi că strămoşul găinii este o reptilă cu pene, greu de pronunţat, care a trăit cu câteva zeci de milioane de ani buni, înainte să facă Dumnezeu Cerul şi Pământul. Sunt ateu. 
   
            Am o găină şi sunt ateu. Deocamdată lucrurile stau aşa: Dumnezeu nu mai există decât în capul meu, cum scrie şi la Cabală, popa este un tâlhar cu fustă, în schimb eu sunt mulţumit că cel puţin, atât teoretic cât şi practic există găina. Găina face ouă? Face, e o realitate. Dar acum mă-ntreb: găina poate fi cunoscută!? Nu în sensul biblic, evident, ci dacă, o pot cunoaşte pe dinăuntru fără să o tai. Mă uit la nişte planşe anatomice cu găini, dar iarăşi mă întreb: oare găina mea e la fel? Dar oare planşele acelea reflectă realitatea? Să zicem că de dragul ştiinţei aş tăia-o. Punem cazul. Orice bucăţică din găină aş diseca şi analiza, chiar şi la microscop, va trebui să aduc o dovadă că toate celelalte găini din lume sunt identice cu a mea. Şi-apoi şi alte dovezi, că are sau nu suflet sau energii cristice. Pot? Nu pot. Aşa nu mai merge. Simt că devin nihilist... ba nu, mă îndoiesc că sunt nihilist, deoarece am capul spart de la o piatră aruncată de un derbedeu de pe maidan, când l-am prins acu’ juma’ de an cu nevastă-mea, în tufe. Mă pipăi... cicatricea e la locul ei. Asta e bine, înseamnă că sunt sceptic.  
                             
            Am o găină şi sunt sceptic. Ştiu că nu pot aduce dovezi în sprijinul faptului că eu chiar am o găină. Dacă cineva mi-o fură, nu pot dovedi că este a mea. Mi-ar trebui dovadă la dovadă, la dovadă. N-am. Mă duc cu găina la coafor, apoi la fotograf şi apoi la veterinar şi cer un carnet de sănătate pentru găină şi un act de identitate, cu numele ei şi cu numele meu ca proprietar.
De unde ştiu eu că este găina ta? m-a întrebat vetrinarul. Poze cu ea când era mică, ai? N-am. Atunci ia-ţi găina asta verde de-aici şi cară-te! Nu e verde, e roşie. Ba e verde. Atunci du-te la psihiatru. Ba du-te tu, daltonistule! Mă duc acasă şi din prag, în timp ce-mi smulgeam foarfecele vetrinarului din omoplat, o-ntreb pe nevastă-mea ce culoare are găina. Care găină? mă întreabă ea din bucătărie. Asta, îi răspund eu din sufragerie, ridicând găina de picioare. N-o văd, îmi răspunde ea din bucătărie. Eu o văd, îi răspund. Ia închide ochii, îmi zice ea, o mai vezi? Închid ochii şi n-o mai văd... Are dreptate. Deschid ochii şi iar o văd. Măi să fie...! Pun găina pe preş, mă întorc cu spatele şi iar n-o văd! Dar nici pe nevastă-mea n-o văd. Aha, carevasăzică aşa! Nevastă-mea şi găina există doar dacă le observ eu. Sunt biocentrist. 
  
            Am o găină şi sunt biocentrist. Găina există doar pentru că eu o observ. Şi vecinul e biocentrist, că deşi eu nu-l văd, el mă vede şi mă înjură peste gard. Azi biocentrismul meu n-a mai funcţionat, deoarece eu nu mai am nicio găină. M-am sculat de dimineaţă şi m-am dus cu boabe la coteţul ei, gândidu-mă fericit cum cuantele găinii mele, care umblă brambura prin univers vor colapsa în coteţul ei şi se vor agrega într-o găină. N-au mai colapsat. Coteţul era gol. Ce mă fac!? La Dumnezeu nu pot să mă rog să mi-o dea înapoi, că nu cred în minuni, în schimb aş putea să-i cer universului să-mi trimită înapoi găina. Nevastă-mea e spiritualistică şi zice că i-a zis ei o şamancă de la blocul de nefamilişti că ideea cu rugatul la univers merge, că-ţi dă imediat ce-i ceri, că şamanca are câte un nefamilist la aşternut în fiecare noapte.
Cinci ore cât a stat la şamanca aia a cerut şi ea unul şi universul i-a trimis trei. I-auzi!   
  
           
Mă fac imediat spiritualistic şi zic tare, să m-audă: Universule, dă-mi cincizeci de găini! Aştept două ore şi... nimic! Poate am fost obraznic şi am cerut prea mult. Poate trebuia să- rog. Universule, hai, treacă de la mine, dă-mi doar zece găini! Te rog frumos. Ţi-ai găsit! Bueiiii universule, dă-mi măcar găina mea înapoi! Iar nimic, nici măcar o pană, în schimb, observ mai mulţi nefamilişti care de câteva ceasuri dau târcoale casei noastre. Iotete-al dracului! După câteva runde de aruncat cu pietre după derbedeii de nefamilişti şi de bătut obrazul la univers, mă întorc la starea mea iniţială de biocentrist şi mă duc la coteţ, cu gândul că poate, poate, cuantele găinii mele s-au hotărât cumva, să colapseze în propria mea găină. Din păcate, cuantele ei au colapsat în paie. Doar paie. 

            Nu mai sunt biocentrist. Sunt furios. Nici vecinul nu cre’că mai e biocentrist, că se uită la mine peste gard, râde, se scobeşte în dinţi şi strigă la nevastă-sa, peste umăr: Ia uite-l fă şi p-ăsta ce coarne are! Mă pipăi... e tâmpit! Nu am niciun corn, ci doar opt cucuie de la pietrele pe care le-am aruncat după golani şi care s-au întors peste gard, înapoi. Să mai zică cineva că nu există telekinezie. Există. Am dovada. Dar faptul că telekinezia există nu mă-ncălzeşte deloc. Eu vreau găina mea înapoi. Mă duc la poliţie şi fac o reclamaţie. Ai duşmani? mă întreabă şeful de post. Mdea... ar fi unul.
Scrie-l acolo! Am scris, că na, îmi convine, nu-mi convine, acuma sunt reclamagiu. 
   
           
Am o găină pe care n-o mai am şi sunt reclamagiu. Mă întorc acasă cu poliţaiul, care se duce direct la cazanul de gunoi al vecinului şi scoate, na ca să vezi, un pumn de fulgi roşii, după care deschide frigiderul. Hait! O juma de găină în congelatorul lui. Găina mea. Ia zi! Şi jap, un pulan! Că câr, că mâr, c-o fi, c-o-mpărţi. Jap, încă un pulan! Nevastă-sa începe să plângă şi spune tot. Trei damigene cu ţuică pentru poliţai şi una cu vişinată pentru mine, contra unui an de pârnaie, fără reducerea pedepsei - că vecinul nu ştie nici să se iscălească, darămite să scrie cărţi - n-au fost de ajuns. Nici încă două vedre de vin nu au acoperit deranjul. Ne suim cu toţii în dubă şi muşamalizăm afacerea la piaţă. Zece găini pentru mine şi zece pentru poliţai, după care îmi retrag plângerea. Că oameni suntem.   
             
           
Am o juma’ de găină în tavă doldora de cuante fripte şi sunt iar biocentrist. Nici nu vreau să mă mai gândesc la cealaltă jumătate a cuantelor găinii mele care au colapsat în latrina vecinului. Sunt fericit, ba încă şi spiritualistic. Universul mă iubeşte, că uite mi-a trimis zece găini, başca o damigeană cu vişinată, o vadră de vin şi jumătate din găina mea cuantică. Da’ şi eu îl iubesc pe el cu iubire necondiţionată. Aşa că aveţi grijă ce-i cereţi că s-ar putea să vă colapseze mai abitir, ce nici cu gândul nu gândeaţi, că uite, mie mi-a dat concret, în kilograme, iar nu holograme şi energii suprasensibile, cum dă la alţii.             


            Am o nevastă şi o găină - dar nu neapărat în ordinea asta - şi sunt religios. Cred cu toată fiinţa mea. Vecinul îmi dă o palmă iar eu îi dau găina. Vecinul îmi mai dă o palmă şi-mi cere nevasta. Eu îi dau vecinului cele două palme înapoi şi îmi iau şi găina. Şi-i mai dau încă două. Am greşit. Mă spovedesc. Recunosc că am dat mai mult şi mai tare decât am primit, adica cu asupra de măsură, cum ne învaţă la biblie, dar popa nu e mulţumit şi îmi dă să aleg: ori 500 de mătănii, ori îi dau lui găina, deoarece o să am câte găini o să vreau pe lumea-ailaltă. Găini pe lumea-ailaltă să mănânce el. Dau să fac 500 de mătănii, dar pe la mijloc obosesc. Mă gândesc: Dumnezeu a făcut găina pentru om sau omul pentru găină? La Biblie zice că întâi a făcut animalele şi păsările şi la urmă şi pe om căruia i-a zis că pentru el special, le-a făcut pe toate. Asta înseamnă că i-a dat-o gata domesticită. Iau Enciclopedia şi constat că omul a domesticit găina acum cinci mii de ani, în India şi că strămoşul găinii este o reptilă cu pene, greu de pronunţat, care a trăit cu câteva zeci de milioane de ani buni, înainte să facă Dumnezeu Cerul şi Pământul. Sunt ateu. 
   
            Am o găină şi sunt ateu. Deocamdată lucrurile stau aşa: Dumnezeu nu mai există decât în capul meu, cum scrie şi la Cabală, popa este un tâlhar cu fustă, în schimb eu sunt mulţumit că cel puţin, atât teoretic cât şi practic există găina. Găina face ouă? Face, e o realitate. Dar acum mă-ntreb: găina poate fi cunoscută!? Nu în sensul biblic, evident, ci dacă, o pot cunoaşte pe dinăuntru fără să o tai. Mă uit la nişte planşe anatomice cu găini, dar iarăşi mă întreb: oare găina mea e la fel? Dar oare planşele acelea reflectă realitatea? Să zicem că de dragul ştiinţei aş tăia-o. Punem cazul. Orice bucăţică din găină aş diseca şi analiza, chiar şi la microscop, va trebui să aduc o dovadă că toate celelalte găini din lume sunt identice cu a mea. Şi-apoi şi alte dovezi, că are sau nu suflet sau energii cristice. Pot? Nu pot. Aşa nu mai merge. Simt că devin nihilist... ba nu, mă îndoiesc că sunt nihilist, deoarece am capul spart de la o piatră aruncată de un derbedeu de pe maidan, când l-am prins acu’ juma’ de an cu nevastă-mea, în tufe. Mă pipăi... cicatricea e la locul ei. Asta e bine, înseamnă că sunt sceptic.  
                             
            Am o găină şi sunt sceptic. Ştiu că nu pot aduce dovezi în sprijinul faptului că eu chiar am o găină. Dacă cineva mi-o fură, nu pot dovedi că este a mea. Mi-ar trebui dovadă la dovadă, la dovadă. N-am. Mă duc cu găina la coafor, apoi la fotograf şi apoi la veterinar şi cer un carnet de sănătate pentru găină şi un act de identitate, cu numele ei şi cu numele meu ca proprietar.
De unde ştiu eu că este găina ta? m-a întrebat vetrinarul. Poze cu ea când era mică, ai? N-am. Atunci ia-ţi găina asta verde de-aici şi cară-te! Nu e verde, e roşie. Ba e verde. Atunci du-te la psihiatru. Ba du-te tu, daltonistule! Mă duc acasă şi din prag, în timp ce-mi smulgeam foarfecele vetrinarului din omoplat, o-ntreb pe nevastă-mea ce culoare are găina. Care găină? mă întreabă ea din bucătărie. Asta, îi răspund eu din sufragerie, ridicând găina de picioare. N-o văd, îmi răspunde ea din bucătărie. Eu o văd, îi răspund. Ia închide ochii, îmi zice ea, o mai vezi? Închid ochii şi n-o mai văd... Are dreptate. Deschid ochii şi iar o văd. Măi să fie...! Pun găina pe preş, mă întorc cu spatele şi iar n-o văd! Dar nici pe nevastă-mea n-o văd. Aha, carevasăzică aşa! Nevastă-mea şi găina există doar dacă le observ eu. Sunt biocentrist. 
  
            Am o găină şi sunt biocentrist. Găina există doar pentru că eu o observ. Şi vecinul e biocentrist, că deşi eu nu-l văd, el mă vede şi mă înjură peste gard. Azi biocentrismul meu n-a mai funcţionat, deoarece eu nu mai am nicio găină. M-am sculat de dimineaţă şi m-am dus cu boabe la coteţul ei, gândidu-mă fericit cum cuantele găinii mele, care umblă brambura prin univers vor colapsa în coteţul ei şi se vor agrega într-o găină. N-au mai colapsat. Coteţul era gol. Ce mă fac!? La Dumnezeu nu pot să mă rog să mi-o dea înapoi, că nu cred în minuni, în schimb aş putea să-i cer universului să-mi trimită înapoi găina. Nevastă-mea e spiritualistică şi zice că i-a zis ei o şamancă de la blocul de nefamilişti că ideea cu rugatul la univers merge, că-ţi dă imediat ce-i ceri, că şamanca are câte un nefamilist la aşternut în fiecare noapte.
Cinci ore cât a stat la şamanca aia a cerut şi ea unul şi universul i-a trimis trei. I-auzi!   
  
           
Mă fac imediat spiritualistic şi zic tare, să m-audă: Universule, dă-mi cincizeci de găini! Aştept două ore şi... nimic! Poate am fost obraznic şi am cerut prea mult. Poate trebuia să- rog. Universule, hai, treacă de la mine, dă-mi doar zece găini! Te rog frumos. Ţi-ai găsit! Bueiiii universule, dă-mi măcar găina mea înapoi! Iar nimic, nici măcar o pană, în schimb, observ mai mulţi nefamilişti care de câteva ceasuri dau târcoale casei noastre. Iotete-al dracului! După câteva runde de aruncat cu pietre după derbedeii de nefamilişti şi de bătut obrazul la univers, mă întorc la starea mea iniţială de biocentrist şi mă duc la coteţ, cu gândul că poate, poate, cuantele găinii mele s-au hotărât cumva, să colapseze în propria mea găină. Din păcate, cuantele ei au colapsat în paie. Doar paie. 

            Nu mai sunt biocentrist. Sunt furios. Nici vecinul nu cre’că mai e biocentrist, că se uită la mine peste gard, râde, se scobeşte în dinţi şi strigă la nevastă-sa, peste umăr: Ia uite-l fă şi p-ăsta ce coarne are! Mă pipăi... e tâmpit! Nu am niciun corn, ci doar opt cucuie de la pietrele pe care le-am aruncat după golani şi care s-au întors peste gard, înapoi. Să mai zică cineva că nu există telekinezie. Există. Am dovada. Dar faptul că telekinezia există nu mă-ncălzeşte deloc. Eu vreau găina mea înapoi. Mă duc la poliţie şi fac o reclamaţie. Ai duşmani? mă întreabă şeful de post. Mdea... ar fi unul.
Scrie-l acolo! Am scris, că na, îmi convine, nu-mi convine, acuma sunt reclamagiu. 
   
           
Am o găină pe care n-o mai am şi sunt reclamagiu. Mă întorc acasă cu poliţaiul, care se duce direct la cazanul de gunoi al vecinului şi scoate, na ca să vezi, un pumn de fulgi roşii, după care deschide frigiderul. Hait! O juma de găină în congelatorul lui. Găina mea. Ia zi! Şi jap, un pulan! Că câr, că mâr, c-o fi, c-o-mpărţi. Jap, încă un pulan! Nevastă-sa începe să plângă şi spune tot. Trei damigene cu ţuică pentru poliţai şi una cu vişinată pentru mine, contra unui an de pârnaie, fără reducerea pedepsei - că vecinul nu ştie nici să se iscălească, darămite să scrie cărţi - n-au fost de ajuns. Nici încă două vedre de vin nu au acoperit deranjul. Ne suim cu toţii în dubă şi muşamalizăm afacerea la piaţă. Zece găini pentru mine şi zece pentru poliţai, după care îmi retrag plângerea. Că oameni suntem.   
             
           
Am o juma’ de găină în tavă doldora de cuante fripte şi sunt iar biocentrist. Nici nu vreau să mă mai gândesc la cealaltă jumătate a cuantelor găinii mele care au colapsat în latrina vecinului. Sunt fericit, ba încă şi spiritualistic. Universul mă iubeşte, că uite mi-a trimis zece găini, başca o damigeană cu vişinată, o vadră de vin şi jumătate din găina mea cuantică. Da’ şi eu îl iubesc pe el cu iubire necondiţionată. Aşa că aveţi grijă ce-i cereţi că s-ar putea să vă colapseze mai abitir, ce nici cu gândul nu gândeaţi, că uite, mie mi-a dat concret, în kilograme, iar nu holograme şi energii suprasensibile, cum dă la alţii.