PERSOANE INTERESATE

O FI BINE, O FI RAU !?


duminică, 16 iunie 2013

ICRE DE SIRENĂ©


V-ar plăcea să ieşiţi din nebunia lumii moderne şi să duceţi o viaţă proaspătă, pură şi transparentă? V-ar plăcea ca în fiecare dimineaţă să vă râdă soarele în obraz, iar seara să vă joace în păr razele de lună? Dacă vreţi să aveţi o astfel de viaţă va trebui să vă duceţi pe lângă lacurile şi bălţile însingurate din pădurile seculare unde se bat munţii-n capete sau chiar să urcaţi pe munţii cei de negăsit, pe Kogaionon bunăoară, pe unde nu a călcat şi nici nu calcă vreodată picior de om. Acolo, departe de ochii curioşi şi impuri ai oamenilor, în pacea şi profunzimea adâncimii universului lor umed, spiritele slujitoare ale apei domnesc peste emoţiile şi sentimentele lumii şi purifică şi împrospătează viaţa. Este menirea lor, de spirite ale apei. Cu mult înainte ca Iisus sau Pazvante Chioru să se nască, pe vremea străbunilor străbunilor noştri, oamenii trăiau în armonie cu spiritele naturii, iar spiritelor apei ei le ziceau ştime, iele, sirene, naiade, rusalce, ondine sau îngeri.

  Cu îngerii e puţin mai ciudat, deoarece ei constituiau mediul în care trăiau celelate spirite ale apei... Iar după părerea notoriului spiritualist antroposofo-angelolog Rudolf Steiner, îngerii nu aveau corpuri fizice, deoarece acestea se ascundeau prin diluţie în apele curgătoare sau stătătoare şi prin evaporare deveneau adieri de vânt. Dar, dacă erai un bun clarvăzător, afirma Steiner, îi puteai la fel de bine găsi în fulgerele de pe cer. El este cel care, clarvăzător fiind a socotit cu precizie că optzeci de îngeri adunaţi la un loc pot să aibă drept corp fizic o anumită întindere de apă, iar o sută, o mie sau un miliard de îngeri, alte suprafeţe. Acum desigur, nu trebuie să fim cârcotaşi şi să ne agăţăm de faptul că el nu a specificat cât de mari trebuie să fie întinderile de apă, şi dacă are vreo importanţă pentru mulţimile de îngeri că ele sunt băltoace, bălţi, lacuri sau fluvii. În definitiv ce importanţă mai are faptul că nu putem şti câte hectare de luciu de apă sunt necesare la un număr finit de îngeri, din moment ce un clarvăzător izbuteşte să vadă în nevăzute, că în văzute văd toţi văzătorii!? Amănuntul acesta cu mărimea suprafeţei luciului de apă este nesemnificativ faţă de puterea lui de a clarvedea fenomenul îngerilor acvatici şi, în orice caz, bunul simţ ne îndeamnă să bănuim că apele erau destul de măricele, căci altminteri e greu să numeri cu atâta precizie bulucul de îngeri într-o băltoacă.

Odată însă ce am aflat această taină angelică, putem să afirmăm cu siguranţă că spiritele apei trăiau, şi încă mai trăiesc şi astăzi, într-un mediu îngeresc umed şi că este imposibil să te întâlneşti cu ele, fie şi întâmplător, în deşert, care este un mediu uscat satanic. Acest lucru devine şi mai clar, dacă ne amintim faptul că dracii, iar nu spiritele apei erau cei care îi ispiteau pe anahoreţi în deşert. Şi tot după spusele clarvăzătorilor, mai ştim despre ele că nu au formă precisă, ele putând lua diferite forme şi înfăţişări, având totuşi tendinţa de a imita forme umanoide şi uneori chiar umane, dar în orice caz mai mici şi de o frumuseţe nepământeană.

  Dar de ce totuşi aceste minunate fiinţe se ascund cu atâta dibăcie de noi? De ce sirenele nu ne plac? Să aibe ele un motiv puternic atât de puternic încât să se ferească din calea oamenilor? Se pare că aşa este, deoarece, deşi în vremurile vechi, paradisiace şi de bună seamă idilice, oamenii convieţuiau natural cu miraculoasele şi inteligentele fiinţe ale apelor, totuşi, la un moment dat, ele au întrerupt orice contact, din pricină că oamenii, în nesăbuinţa lor au făcut mult rău sirenelor atunci când au constatat că pulpiţele şi aripioarele de păsare sau coada lor de peşte sunt delicioase la proţap, la grătar sau în oală. Borşul şi plachia de coadă de sirenă au făcut deliciul străbunilor noştri. Multă lume ar mai mânca şi astăzi icre de sirenă cu ceapă, dar nu mai are de unde, pentru că fraţii şi surorile noastre sirenii şi sirenele, care pe timpuri au fost pândiţi, hăituiţi şi vânaţi pe plaje sau pescuiţi cu harponele şi mâncaţi fără milă dar cu poftă de către strămoşii noştri nu se mai arată decât în cazuri excepţionale şi doar oamenilor cumsecade.

Unii oameni găsesc că era şi normal ca ele să rupă contactul şi să se ascundă de noi, atâta timp cât genocidul fratricid şi semicanibalismul pe faţă la care au fost supuse secole de-a rândul le-au creat lor resentimente holo-caustice... Alţii însă, poate un pic mai avizaţi, consideră că vina o poartă exclusiv sirenele şi că, dimpotrivă, resentimentele create de ele oamenilor, prin faptele reprobabile ale străbunicelor lor, sirenele jumătate femei şi jumătate păsări îi absolvă pe aceştia de tratamentul bestial la care le-au supus ulterior pe toate.

Indiferent însă din ce parte s-au rostogolit ostilităţile, urmarea a fost una singură, aceea că, peste milenii, din marea şi numeroasa familie a sirenelor primordiale, singurele supravieţuitoare au rămas în mări şi oceane doar câteva sirene din specia celor cu coadă albastră de peşte şi probabil prin fluvii şi lacuri nişte ondine. Celelalte specii, cum ar fi străbunicele lor, cele pe care le-au cunoscut iniţial temerarii marinari greci din vechime şi cărora le cântau cântece indecente vrăjite de-i făceau să se arunce în valuri de plăcere, ei bine, acelea au dispărut fără urmă în negura vremurilor şi nu se mai ştie nimic despre ele. Sau poate că nu au dispărut definitiv, dar în orice caz nu mai există de foarte multă vreme vreo mărturie scrisă legată de ele.

Tot ceea ce se ştie sigur despre sirenele păsări descrise ca având picioare şi aripi de vrabii, asemănătoare întrucâtva cu harpiile, însă tinere şi negrăit de frumoase, este faptul că ele nu erau nici pe departe uşi de biserică. Şi deşi nu erau decât trei surori cu toatele, multe nenorociri au mai adus oamenilor, jefuindu-i fără milă de speranţa de viaţă. Dar dacă se ţineau de tot felul de drăcii se pare că nu aveau încotro, deoarece fuseseră blestemate că dacă vreun muritor care va asculta cântecul lor va reuşi să treacă vreodată viu de insula fermecată unde-şi aveau sălaşul, atunci ele vor muri... Acompaniindu-se cu un flaut fermecat libian şi cu o liră sterlină, ele îi amăgeau prin diverse strâmtori pe bieţii marinari cu cântecele lor dulci, cântate de una dintre ele cu glas şi triluri de privighetoare, până ce aceştia uitau de sine şi se izbeau năpraznic cu corăbiile de stânci. Iar dacă marinarii, atraşi şi fermecaţi de cântec se aruncau de pe corăbii şi înotau până la insulă, ei iarăşi uitau de sine şi rămâneau ţintuiţi locului, în extaz. Niciunul dintre ei însă nu avea scăpare, deoarece atât cei care naufragiau, cât şi cei care veneau de bună voie la ţărm erau devoraţi de sirene. Chiar şi centaurii care au fugit din calea lui Hercules căutând scăpare, fermecaţi de cântecul de sirenelor, au uitat să mai mănânce și au pierit.

Unii povestitori din vechime ai faptelor sirenelor, poeţi sau istorici ne relateză cum Ulise, sfătuit de o nimfă vrăjitoare, circăreasa Circe, după ce în prealabil îşi îndesase bine urechile cu ceară sieşi, dar şi micimanilor şi matrozilor argonauţi de pe corabia sa, i-a rugat apoi pe ei să-l lege de catarg, ca nu cumva să cadă pradă cântecului sirenelor şi să fugă înot de pe corabie pe insula lor. Şmecheria lui a ţinut iar corăbierii au scăpat cu viaţă. Alţi povestitori spun că strămoşul nostru argonaut, traco-daco-getul masaget Orfeu avea o voce atât de puternică şi o liră atât de sonoră, încât atunci când micimanii şi matrozii argonauţi au trecut pe lânga insula sirenelor, deşi în mod cert aveau urechile nespălate şi înfundate cu ceară l-au auzit pe el cântând, iar nu cântecul sirenelor şi astfel au scăpat şi ei de la moarte.

Aici părerile povestitorilor asupra soartei sirenelor păsări, după trecerea pe sub nasul lor a corăbiilor înţesate de semizei, muritori, argonauţi şi eroi surzi la cântecul lor fermecat sunt împărţite. Unii spun că de ciudă s-ar fi aruncat în mare şi ar fi crăpat instantaneu de la prima decepţie, transformându-se în stânci, alţii că ar mai fi trăit cât să se răzbune de afrontul suferit din partea lui Orfeu, prinzându-l în mrejele cântecului lor pe fiul acestuia, pe Telemac şi ducându-l la pierzanie, cert este că blestemul nu a mai funcţionat imediat sau poate niciodată, iar destinul le-a rămas necunoscut, căci nu se cunoaşte decât un singur mormânt, cel al sirenei înaripate Partenopa aflat la Napoli.

Toată lumea care a văzut filme de desene animate şi SF-uri ştie că strămoşii noştri, oamenii din Atlantis, sau atlanţii se mai numeau şi mermen, iar atlantele, adică sirenele, mermaids şi că englezii de la ei au învăţat engleza britanică şi australiană, iar americanii au învăţat altă limbă pe care ei au numit-o engleză americană. Puţini însă mai ştiu cum se înmulţeau fraţii noştri sirenii şi surorile noastre sirenele-peşte. Astăzi nu se mai cunoaşte dacă sirenele aveau crampe şi se scremeau îndelung, sau din contră, le venea lesne atunci când ouau pe plajă sau expulzau icre în apă, după cum nu se mai ştie cu precizie prin ce orificiu se-ntâmpla, că în tatuaje nu se specifică. Dacă în cazul sirenelor păsări nu au existat martori care să asite la ouat, deoarece erau devoraţi cu toţii pe insula unde-şi duceau ele veleatul, ascultând cântecele lor vrăjite, în cazul sirenelor peşte, oamenii îşi mai amintesc doar că, după ce icrele erau eliminate în apa de mare veneau sirenii cântând melodii lichide, nerăbdători să-şi depună lapţii peste ele. Peste icre... desigur.

 Va urma...
 Toate drepturile aparţin lui Dan Ioaniţescu©