PERSOANE INTERESATE

O FI BINE, O FI RAU !?

UNIVERSUL SI DUMNEZEU FUG DE SUB LENTILELE TELESCOAPELOR SI MICROSCOAPELOR NOASTRE.
O FI BINE... O FI RAU... ?

“Vom fi iarăşi ce n-am fost si încă mai puţin decât atât”.
Faustinus

luni, 13 decembrie 2010

PRICURICIUL PADURII

Little Elf Boy Pictures, Images and Photos 

EU OBLIO

Ma cheama Oblio si m-am nascut intr-o viata anterioara, in anul de gratie 1295, intr-un bordei vegetal incropit din busteni, printre radacinile din scorbura aflata la baza unui arbore urias, undeva in inima unei paduri seculare din Europa Occidentala. Intaiul nascut in aceasta familie am fost eu, iar nu mult mai tarziu, cam dupa doi ani, a aparut pe lume si sora mea. Desi nu mi-au ramas decat amintiri vagi despre familia in care am crescut in vremurile acelea, pot sa afirm fara sa gresesc ca era o familie armonioasa,  alcatuita firesc si natural, cel putin pentru intelegerea vietii de atunci. Daca ar fi insa s-o inteleg cu ochii de-acum bunaoara, n-as mai putea spune cu toata convingerea ca era una oarecare, caci eram destul de diferiti ca infatisare. O singura trasatura comuna insa, dar esentiala si elovcenta, scotea in evidenta rudenia tuturor membrilor familiei noastre si anume forma alungita a urechilor. Toti aveam urechi lunguiete si ascutite spre extremitatile superioare, ceea ce ne-a conferit intotdeauna certitudinea apartenentei la aceeasi rasa. Chiar daca diferiti in aparenta, in esenta faceam cu totii parte din marea familie a elfilor, fiinte libere ca pasarile cerului.

Tatal meu, cu care pe parcursul vietii nu am avut o relatie prea stransa, desi avea aparenta unui barbat puternic, nu era o fiinta umana pe de-a-ntregul, ci mai degraba era materializarea unui spirit nepamantean. Stiu asta pentru ca il simteam diferit, fata de cum o simteam pe mama bunaoara si cu toata grija pe care ne-o purta, desi nu a fost niciodata o aparitie permanenta in casa noastra, trebuie sa marturisesc ca nu stiu nici acum din ce lume venea, pe unde umbla si care ii erau indatoririle de pe Pamant sau de aiurea. Am trait mereu cu convingerea ca avea de dus la indeplinire sarcini importante. Din pacate, cea mai mare parte a amintirilor despre tata au ramas invaluite in ceata. Imi amintesc doar de chipul lui hirsut, cu parul si barba negre-pana, mereu zburlite, cu suvitele razvratite care-ncotro, ca si cum tocmai ar fi trecut printr-o furtuna. Avea tenul alb, ochii negri, nasul usor acvilin si o privire extrem de intensa si de patrunzatoare. Tata avea o personalitate foarte puternica, era taciturn dar chiar si-asa, cu toata putinatatea vorbelor pe care ni le adresa, cand intra seara in coliba mirosind a ploaie, a padure si fan proaspat cosit, si se aseza in coltul lui preferat din stanga cuptorului si ne veghea in tacere, parca se umplea tot locul de prezenta lui si de fiecare data ii simteam caldura si bunatatea sufletului.

sursa foto
Singura fiinta omeneasca din familia noastra era mama dar ca sa fiu drept, nici macar ea nu era pe deplin umana, caci undeva, candva, pe linia ei genetica, avusese un stramos elf. Mama mea era o frumusete cuminte. Avea o fata usor prelunga, bronzata si cu trasaturi armonioase, sprancenele i se arcuiau cuminti peste ochii mari, verzi, cu  gene lungi, gura senzuala, iar parul blond, in suvite grele lasate sa cada peste umeri, il purta intotdeauna cu carare pe mijloc si corect pieptanat. Se imbraca modest, fara podoabe si purta de obicei o rochie simpla, lunga, de culoarea frunzelor uscate de nuc. Imi amintesc de chipul ei cuminte, de fata usor bronzata, de privirea clara, blanda si intelegatoare si de dragostea si tandretea pe care o degajau gesturile ei.

Cat despre sora mea mai mica, marturisesc ca nu ma leaga o amintire prea clara, dar ceea ce pot spune cu certitudine este faptul ca ea, fata de ceilalti membri ai familiei noastre, nu avea trasaturi umane. Mi-o amintesc destul de vag, mai mult ca pe o mica jivina cu blana bruna, semanand mai degraba cu un catel dolofan, cu ochi umbrosi si cu un botic lataret si zambitor din care se iteau cateva fire de par albe si lungi. Si chiar daca nu-mi aduc aminte sa ne fi jucat impreuna, desi cu siguranta acest lucru s-a intamplat, atat eu si sora mea, am avut firi independente si libere si in orice caz am fost doi copii buni, blanzi si ascultatori. Amintirile despre ea le-am pierdut, dar faptul ca nu le mai am ma indeamna acum sa cred ca ea nu a jucat un rol prea important in existenta mea de atunci.

Elf Boy Pictures, Images and Photos
Eu nu am avut nicioadata statura si forta fizica a oamenilor obisnuiti, ba chiar dimpotriva as putea spune, caci iata, la varsta de doazeci si cinci de ani, aratam gracil si cu trup de adolescent imberb. Mi-am vazut infatisarea. Mostenisem de la mama ochii verzi, mari si rotunzi, nasul drept, gura frumos arcuita precum si culoarea  parului de un blond canepiu, in schimb suvitele care nu se lasau domesticite si falfaiau rebele in bataia vantului le primisem de la tata. Desi stiam ca latura omeneasca a fiintei mele si perfecta aparenta de om am mostenit-o de la mama mea, caci pana la urma jumatate din mine chiar eram om, nu am avut niciodata constiinta neapartenentei mele la rasa umana. Dualitatea nu m-a preocupat niciodata chiar daca eram om in prezenta oamenilor si elf in sinea mea. Stiam ca sunt om si ma comportam ca un om de fata cu alti oameni dar eram mult mai multumit si  imi  regaseam mult mai bine rostul in mijlocul padurii, ca elf . Mi-am trait astfel existenta in modul cel mai natural, fara resentimente si fara sa consider ca a fi elf ar fi putut constitui o anomalie sau o ciudatenie in ochii oamenilor. Eram elf pur si simplu, si mi-am trait conditia de elf de-a lungul intregii mele vieti in armonie cu natura si in mijlocul ei, cu acelasi firesc cu care spiritele sau oamenii si-au trait fiecare vietile lor, in contextul care le-a fost harazit.

anima elf boy Pictures, Images and Photos
Am avut o copilarie frumoasa, linistita si fara constrangeri, caci parintii mei nu m-au oprit niciodata de la nimic. Nu am invatat sa scriu sau sa citesc, am fost nestiutor de carte caci, traind permanent in inima padurii, de invatatura si mai ales de scoala, nici nu putea fi vorba. In schimb vedeam energii de toate formele si de toate culorile. Am invatat jucandu-ma cu plantele, cu gazele, cu pasarile si cu animalele padurii, armonizand cu mainile, asemeni unui dirijor, energiile tuturor formelor de viata, mai intai pe langa casa, apoi, pe masura ce cresteam, pe o arie de padure tot mai mare, ajungand ca la maturitate sa am in grija cea mai mare parte a tinutului in care imi duceam veleatul. M-am vazut in toate varstele. Copilaria, adolescenta si prima tinerete le-am petrecut cunoscand prin practica darurile si harul cu care am fost inzestrat si am inteles singur care imi era menirea. La maturitate infatisarea si energiile mele erau deja modificate. Parul mi se inchisese la culoare, aveam de-acum o barba neagra tunsa ingrijit si incepusem sa seman tot mai mult ca infatisare, ca forta si putere energetica cu tatal meu. Munceam intens si cu placere si eram constient in permanenta de puterea mea. La batranete albisem complet, pletele si barba imi devenisera colilii si umblam invesmantat intr-o camasa alba, lunga pana la calcaie. Ajunsesem de-acum unul dintre marile spirite intelepte ale padurii. Devenisem singura fiinta din tot tinutul acela care putea sa armonizeze energiile ei, cu alte energii, mult mai mari si mai puternice din univers si parca si structura materiala a corpului  suferise in timp modificari. Stiam ca menirea mea era sa fac in asa fel incat simfonia naturii sa se integreze perfect in marea simfonie universala. Si asta am facut toata viata.
Am trait intotdeauna singur si nu m-am plictisit niciodata. Urmasi nu am avut, dar nici nu am regretat vreodata acest lucru iar moartea mea a fost frumoasa si usoara, la fel ca ultima palpaire de flacara a lumanarii. Spre sfarsitul vietii, la fel cum observasem ca se intamplase si parintilor mei, am vazut cum energia mea interioara incepe sa se imputineze si sa paleasca incet-incet, pana cand, intr-un amurg de vara m-am stins definitiv si fara urma de regrete, la poalele unui stejar urias, contempland asfintitul. Mi-am vazut aura cum paleste si esenta fiintei mele, sufletul, cum mi se rasfira si se uneste cu sufletul padurii. Spiritul meu a parasit trupul si s-a ridicat incet sa-si caute locul alaturi de celelalte Spirite surori. A fost firesc, a fost ca si cum ai respira sau ca si cum ai bea apa. Asa trebuia sa se intample si asa s-a intamplat... Trupul meu uscat invesmantat in alb a ramas pentru totdeauna in padure, dizolvandu-se incet la radacina stejarului. Venise noaptea.  Era anul de gratie 1381.


 Ingerul negru

Calauzit de catre ingerul vindecator pe l-am avut in timpul regresiei, un inger alb, luminos, impletit parca din filamente drepte, care radia imprejur o lumina slaba alb-difuza, mi-am vazut ingerul pazitor, cel care mi-a fost indrumator si ajutator in viata mea de elf. M-a impresionat caci era cu totul diferit fata de ingerul alb calauzitor. Era un inger inalt, frumos conformat, aproape atletic, dar negru ca abanosul, avand luciul si aparenta matasii. Aripile erau mari, compacte, mate si arcuite usor spre spate iar pe conturul lor am observat irizatii aurii. Aceleasi mici irizatii aurii apareau si pe pieptul ingerului sub forma unor mici simboluri aparent decorative. Nu stiu cum arata ingerul alb, calauzitor, caci nu i-am putut vedea fata, dar despre ingerul negru pot spune ca nu avea o infatisare umana. Ingerul avea capul ovoidal, fara urme de pilozitate, fata prelunga cu ochii oblici, migdalati si foarte alungiti in sus lipsiti de irisi si cornee iar barbia lui usor ascutita, se termina cu doua mandibule ca de furnica. Nu raspandea dar nici nu absorbea lumina. Degaja forta, calm si armonie. Nu m-am speriat si nu am avut nici cel mai marunt sentiment de nesiguranta in prezenta lui si nu l-am perceput ca pe un inger cazut, al intunericului, caci am realizat ca facea parte dintr-o cu totul alta familie de entitati ajutatoare, cu un alt gen de misiuni terestre, altele decat cele legate de soarta oamenilor. Facea parte din familia entitatilor responsabile cu armoniile naturii, cu mentinerea echilibrului intre energiile telurice, energiile vitale - relative la viata terestra - si cele cosmice. Era un altfel de inger.

Witch Broom Flies Flying Fly Full Moon Haunted House smiley smilie smileys smilies icon icons emoticon emoticons animated animation animations gif gifs Happy Halloween Pictures, Images and Photos


Casa secretelor

E foarte dificil de povestit cam cum arata casa secretelor din simplul motiv ca nu este propriu zis o casa, nici pe dinauntru si nici pe dinafara. Daca norii ar avea consistenta albusului neintarit din bezea, daca ar arata ca niste cocoloase albe, concrescute unele din celelalte si nu s-ar afla in miscare de jur-imprejurul Pamantului, ci ar sta nemiscati, aruncati gramada intr-un spatiu nedefinit si daca in mijlocul lor s-ar casca un „ceva”, care ar putea parea un fel de gura stirba, sau un sezlong fara spatar sau forma interiorului unei casti de motociclist cu viziera ridicata, atunci imaginati-va ca acolo, inauntrul acelui „ceva” ar tebui sa existe "casa secretelor".  Ei bine, am intrat in acel loc nedefinibil si am descoperit o sala imensa, de o forma turtita, ovoidala, cu terase albe, neregulate,  nefacute de mana omeneasca, avand ochiuri negre pe suprafetele lor, de parca pentru cateva momente, spuma lasata de un val urias in retragere, ar fi incremenit in alb si negru. Daca la ceasta imagine mai adaugati si cativa pereti albi bombati concav sau convex si cateva coloane albe neregulate scaldate de o lumina alba si daca din pereti s-ar desprinde din cand in cand, niste stropi mari albi, usor luminosi de dimensiunea unor portocale, ca si cum ar picura in lateral, pe orizontala iar nu de sus in jos, ei, atunci sa stiti ca incepeti sa vedeti si interiorul casei... Nu m-am plimbat niciodata printr-o macrostructura organica sau prin interiorul vreunei celule si nici nu as fi avut cum, dar toate acestea impreuna cu imaginea unor bolti de pestera poate ar completa imaginea. Locul nu mi s-a parut chiar strain... caci in urma cu cativa ani, intr-un vis, vazusem unul asemanator, in aceeasi lumina alba, doar ca ianuntru era iarna, erau troiene si viscolea.  In orice caz, daca ar trebui sa asociez unei culori impresia generala a locului acela in care am intrat, atunci albul ar fi culoarea care ar domina impresia generala.

Am plecat din casa secretelor cu o amintire, tinand in pumn un globulet alb pe care il vazusem ca plutea in fata mea. Nu stiu sa spun din ce era facut acel globulet, caci din punct de vedere tactil nu mi-a lasat nicio senzatie. Mai degraba parea imaterial.

Va salut cu respect!
Eu Oblio 


PRECIZARE:  
Orice asemanare cu numele unor personaje reale sau fictive este pur intamplatoare.  Sa nu carecumva sa va duca gandul la personajul tzuguiat din desene animate, si nici la tot felul de nick-name- uri sau avatare de pe net, ca sigur veti cadea in eroare! Adevaratul Oblio sunt eu, 
PRICURICIUL PADURII 

iar daca nu credeti ceea ce va spun, atunci
la revedere!