Aglomeratie mare este in lumea nevazutelor, locul magic, plin de promisiuni sau de spaime, lume despre care tot omul are pareri. In lumea nevazutelor se afla deopotriva sofisticata ierarhie a sfintilor, a ingerilor, arhanghelilor - chiar si a arhanghelitelor si dumnezeitelor cu nume saxone, cum am intalnit prin literatura de "specialitate", a serafimilor, a dracilor si varcolacilor, a heruvimilor - fabulosii tauri inaripati, a personajelor din povesti, acolo este lumea lui Zamolxe, a zeitatilor hinduse, a spiritelor cu care dialogheaza samanii, a Raiului si a Iadului, a Nirvanei, a Campiilor Elizee, a Taramului Celalalt, a Walhallei, acolo este Shamballa, tot acolo si purgatoriul, daca ar fi sa il credem si pe Dante si a cator multe altele, incat ar trebui sa trecem in revista toata istoria religiilor si a lumilor paralele inchipuite pana azi. Ce mai! Aglomeratia este foarte mare.... entitatile se calca pe picioare unele pe altele... Pentru aceasta lume nevazuta, imaginata in fel si chip, de-a lungul istoriei oamenii si-au organizat si trait vietile sau si-au luat gatul unul-altuia, asa incat tot ce vine ca informatie din aceasta lume trebuie atent cantarit, masurat, judecat si nu inghitit pe nemestecate. Toti, dar absolut toti cei care au crezut si cred in continuare in tot felul de lumi nevazute s-au bazat si se bazeaza pe certitudini, cel putin in mintile lor.
Decupati un metru cub imaginar de lume nevazuta si numarati-i va rog entitatile. Nevazute, evident.
Va salut cu mare drag,
pricuriciul padurii
PERSOANE INTERESATE
O FI BINE, O FI RAU !?
Se afișează postările cu eticheta religie.. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta religie.. Afișați toate postările
vineri, 26 februarie 2010
miercuri, 3 februarie 2010
GANDESTE CU INIMA !
Da repede clic aici ca avem treaba!
Am schimbat cateva opinii cu bunul meu prieten Elvis si m-am gandit ca nu ar fi rau sa analizam putin lucrurile impreuna. Socoteam pana nu demult ca frica de Dumnezeu nu se-mpaca bine cu iubirea de Dumnezeu si faptul ca El ne-a lasat ca sa ne infricoseze de maretia si putere Lui si in acelasi timp sa ne iubeasca in aceeasi masura, mi se parea un nonsens.
Pe un plan mai mic, convenind ca Dumnezeu ar putea fi personificat si religia spune ca poate, caci s-a aratat sub chipul lui Isus, si ramand in acceptiunea ei, prin extrapolare, relatia Dumnezeu-om ar fi aidoma dresajului pe care il face un tata cu copiii lui prin educatie, ca sa poata sa ii domine. Sau cel putin asa arata (si din pacate mai arata si astazi) conceptia gresita despre educatie "eu te-am facut eu te omor".
Deunazi am stat de vorba cu o buna prietena, o bioenergica, excelent practician si de asemenea foarte avansata si evoluata in ale spiritualitatii si am ridicat aceasta chestiune, cum ca ar trebui sa inlocuim ideea fricii fata de Dumnezeu cu ideea respectului pentru El.
Iata ce povesteste ea:
"Gresesti - mi-a zis - caci si eu gandeam la fel, cum ca mie nu trebuie sa-mi fie frica de El dar a venit un moment cand mi s-a intamplat sa ma apropii si teama care te cuprinde in apropierea Lui, fata de acel Ceva cu o putere greu de descris, nu poate fi stapanita. Teama este si se manifesta independent de vointa si credinta omului "- mi-a mai marturisit. Tot ea mi-a mai zis ca sfintii si ascetii cunosteau bine acest simtamant pentru ca, prin practica rugaciunii au ajuns comunice cu El si ca din punctul ei de vedere teama trebuie sa ramana bine infipta in mintea noastra. Reteta pare sa fie pe cat de simpla pe atat de incomoda: rugaciune, rugaciune si iar rugaciune. Dupa care evident urmeaza rugaciune. Nu discut aici moraliatatea Celui care te iubeste, de care trebuie sa te rogi cu Cerul si cu Pamnatul ca sa binevoiasca sa ti se arate, ci la faptul ca prin actul rugaciunii se induce, acceseaza banuiesc, o stare modificata a constiintei, care iti permite comuniunea cu El. Presupun, nu sunt sigur.
Personal, neavand experienta ei mistica ar trebui sa-i dau crezare. Ratiunea imi zice insa sa-mi vad de treaba si sa nu ma tem. Dar tot ea, prietena mea bioenergica a specificat:
"Mintea in fata lui Dumnezeu nu valoreaza nimic. Prima grija cand ne indreptam catre El este ca prin rugaciune sa lasam mintea sa coboare in inima si-atunci lucrurile devin mult mai simple".
Acum ce se intelege prin coboratul mintii in inima eu numai intuiesc dar nu stiu sa explic, pentru ca sintagma "gandeste cu inima" luata ca atare, devine cel putin ciudata si de neinteles. Probabil ca sunt persoane evoluate care ar putea explica bine aceasta chestiune. Nu o data mi s-a spus sa gandesc cu inima. Cum este sa gandesti cu inima? Ca poetii? Ca artistii? Ca muzicienii? Ca dansatorii? Pe arhitecti nu-i aduc in discutie ca ne-ar cadea casele in cap. Din dialogul purtat de curand cu buna noastra prietena Camelia reiesea ca sufletul are discernamant. Daca asa stau lucrurile atunci sintagma capata sens daca si numai daca sufletul isi are sediul in inima si maicuseama daca totul este real si nu o metafora. Din ceea ce stiam pana acum sufletul cam tot prin cap isi are salasul, desi multa lume sustine ca locuieste in inima. Sau sunt in eroare? Gandirea, fie ea si a sufletului, este pana la urma o rezultanta a unui anumit tip de chimie. Cum adica sa gandesti cu inima? Cate functii poate sa aiba un singur organ? Inima in cazul de fata ar avea vreo trei functii: pompeaza sangele, adaposteste sufletul si...gandeste. Si culmea, independent de creier! (asta cel putin pana la momentul cand mintea coboara in inima:)) Poate ca putina teorie despre corpurile energetice ale omului nu ne-ar strica. Aici poate s-ar afla singurele explicatii plauzibile despre gandirea cu inima.
PS: Intampinarea a fost o gluma pe care am s-o sterg.
Sursa foto
Am schimbat cateva opinii cu bunul meu prieten Elvis si m-am gandit ca nu ar fi rau sa analizam putin lucrurile impreuna. Socoteam pana nu demult ca frica de Dumnezeu nu se-mpaca bine cu iubirea de Dumnezeu si faptul ca El ne-a lasat ca sa ne infricoseze de maretia si putere Lui si in acelasi timp sa ne iubeasca in aceeasi masura, mi se parea un nonsens.
Pe un plan mai mic, convenind ca Dumnezeu ar putea fi personificat si religia spune ca poate, caci s-a aratat sub chipul lui Isus, si ramand in acceptiunea ei, prin extrapolare, relatia Dumnezeu-om ar fi aidoma dresajului pe care il face un tata cu copiii lui prin educatie, ca sa poata sa ii domine. Sau cel putin asa arata (si din pacate mai arata si astazi) conceptia gresita despre educatie "eu te-am facut eu te omor".
Deunazi am stat de vorba cu o buna prietena, o bioenergica, excelent practician si de asemenea foarte avansata si evoluata in ale spiritualitatii si am ridicat aceasta chestiune, cum ca ar trebui sa inlocuim ideea fricii fata de Dumnezeu cu ideea respectului pentru El.
Iata ce povesteste ea:
"Gresesti - mi-a zis - caci si eu gandeam la fel, cum ca mie nu trebuie sa-mi fie frica de El dar a venit un moment cand mi s-a intamplat sa ma apropii si teama care te cuprinde in apropierea Lui, fata de acel Ceva cu o putere greu de descris, nu poate fi stapanita. Teama este si se manifesta independent de vointa si credinta omului "- mi-a mai marturisit. Tot ea mi-a mai zis ca sfintii si ascetii cunosteau bine acest simtamant pentru ca, prin practica rugaciunii au ajuns comunice cu El si ca din punctul ei de vedere teama trebuie sa ramana bine infipta in mintea noastra. Reteta pare sa fie pe cat de simpla pe atat de incomoda: rugaciune, rugaciune si iar rugaciune. Dupa care evident urmeaza rugaciune. Nu discut aici moraliatatea Celui care te iubeste, de care trebuie sa te rogi cu Cerul si cu Pamnatul ca sa binevoiasca sa ti se arate, ci la faptul ca prin actul rugaciunii se induce, acceseaza banuiesc, o stare modificata a constiintei, care iti permite comuniunea cu El. Presupun, nu sunt sigur.
Personal, neavand experienta ei mistica ar trebui sa-i dau crezare. Ratiunea imi zice insa sa-mi vad de treaba si sa nu ma tem. Dar tot ea, prietena mea bioenergica a specificat:
"Mintea in fata lui Dumnezeu nu valoreaza nimic. Prima grija cand ne indreptam catre El este ca prin rugaciune sa lasam mintea sa coboare in inima si-atunci lucrurile devin mult mai simple".
Acum ce se intelege prin coboratul mintii in inima eu numai intuiesc dar nu stiu sa explic, pentru ca sintagma "gandeste cu inima" luata ca atare, devine cel putin ciudata si de neinteles. Probabil ca sunt persoane evoluate care ar putea explica bine aceasta chestiune. Nu o data mi s-a spus sa gandesc cu inima. Cum este sa gandesti cu inima? Ca poetii? Ca artistii? Ca muzicienii? Ca dansatorii? Pe arhitecti nu-i aduc in discutie ca ne-ar cadea casele in cap. Din dialogul purtat de curand cu buna noastra prietena Camelia reiesea ca sufletul are discernamant. Daca asa stau lucrurile atunci sintagma capata sens daca si numai daca sufletul isi are sediul in inima si maicuseama daca totul este real si nu o metafora. Din ceea ce stiam pana acum sufletul cam tot prin cap isi are salasul, desi multa lume sustine ca locuieste in inima. Sau sunt in eroare? Gandirea, fie ea si a sufletului, este pana la urma o rezultanta a unui anumit tip de chimie. Cum adica sa gandesti cu inima? Cate functii poate sa aiba un singur organ? Inima in cazul de fata ar avea vreo trei functii: pompeaza sangele, adaposteste sufletul si...gandeste. Si culmea, independent de creier! (asta cel putin pana la momentul cand mintea coboara in inima:)) Poate ca putina teorie despre corpurile energetice ale omului nu ne-ar strica. Aici poate s-ar afla singurele explicatii plauzibile despre gandirea cu inima.
PS: Intampinarea a fost o gluma pe care am s-o sterg.
Sursa foto
joi, 7 ianuarie 2010
SOMNUL RATIUNII ZAMISLESTE INGERI ?
RASPUNS LA COMENTARIUL LUI ANDREIRADU DESPRE INGERI FILMATI, 100Ro
Andrei Radu zice:
"Daca tot credem in forma conventionala (a ingerilor n.a.) (ceea ce nu presupune ca concorda cu realitatea), de ce nu, chiar si credinta noastra poate fi una conventionala?
Oricum, cred ca, in curand, in mentalul nostru va fi potcovita o alta idee (pentru ca religia se reinventeaza pas cu pas, din instinct de supravietuire) si atunci, cu siguranta forma ingerilor va fi cu totul alta."
Pentru intelegerea mai buna a articolului va rog sa va rupeti doua minute si sa intrati pe articolul de desubt, pe care l-am modificat usor. Doar doua minute si veti vedea ingeri filmati pe "viu" .
Viata fara miracole e ca friptura fara muraturi.:) Orice iluzie frumoasa pe care o traiesti, te tine captiv o vreme si parca ai vrea s-o repeti... Un roman bun, o teorie seducatoare, o sculptura, o melodie, o piesa de teatru... pentru cateva momente din viata ESTI acolo si traiesti acea "realitate".
Credinta, ca si necredinta, dau un sens vietii, cu diferenta ca, prin credinta, prin simtire iar nu prin gandire, satisfactiile par mai mari si mai constante iar Miracolul pare ca incepe sa capete consistenta. Daca mintea nu se agata de "ceva", orice, pe care sa-l investeasca cu sens si care s-o stimuleze, partida este pierduta. Mintea copilului este preformata, dirijata de catre cei mari sa se orienteze intr-un anume sens, sa vada si sa se comporte intr-un anume fel fata de realitate. Nimeni n-o sa-si invete copilul sa nu creada si sa se indoiasca de tot ce va auzi de la cei mari, ca realitatea este alta decat cea pe care o percepe toata lumea. Daca l-ar indruma sa perceapa diferit - un "diferit" la fel de natural ca si naturalul comun al tuturor - l-ar sminti in raport cu societatea si l-ar termina ca om, caci copilul pana sa ajunga la armonie cu sine ca adult, are drum lung si greu de strabatut. Cat tip mintea copilului functioneaza ca un burete, e foate greu sa-l inveti sa gandeasca si sa se comporte dual. Adica pe de o parte sa aiba reactiile asteptate de societate de la el, iar pe de alta parte sa-i antrenezi mintea pentru "realiatea nevazuta". Nu s-a ajuns la modul acesta de intelegere a educatiei. Noi oamenii formam in continuare oameni din inertie. Ce s-ar intampla cu oamenii daca ar fi invatati de mici sa priveasca realitatea in esenta si nu in aparenta si sa reactioneze ca atare? Mintea noastra este educata de parinti, scoala si societate sa priveasca lucrurile doar intr-un anume mod. Educatori in cele nevazute sunt putini si sunt re-modelatori de minti mature, pentru aceia care vor altceva de la viata. Copiii sunt evitati de la educatia in cele nevazute dar, pe de alta parte, li se spala de zor mintile cu Religia. In societatile inca primitive, "realitatea" este diferita de a noastra, iar copiii o invata pe aceea.
"credinta noastra poate fi una conventionala?"
Raspunsul meu este DA. Chiar asa gandesc ca se intampla, fara sa ma consider sceptic sau nihilist. Dar, cum altfel decat prin speranta si cunoastere mai poti tine steagul sus? Sper si in acelasi timp imi promit: "Dar daca... reusesc sa intru Acolo si sa inteleg...?". Pana sa ajungi la miezul nucii exista o gramada de caneluri exterioare ale cojii, care mimeaza labirintul dinauntru, al miezului. Coaja daca nu se lasa sparta, trebuie macar putin fisurata, astfel incat sa te poti strecura inauntru. Cu ce altceva decat cu mintea, cu credinta sa provoci fisura? "Credinta ta va muta muntii" poate fi inteleasa ca si: "credinta ta, chiar si conventionala, poate provoca fisura nucii."
Convin acum cu voi, ca ceea ce am afirmat azi aici este doar pentru momentul "acum" si doar pentru acest aspect. Maine, privind credinta in alt context si in alta ordine de idei, s-ar putea sa ma contrazic, fara sa am catusi de putin sentimentul duplicitatii. Oricum, credinta poate fi considerata conventionala daca o privim critic si reala, sau adevarata, daca traim in ea.
Andrei Radu zice:
"Daca tot credem in forma conventionala (a ingerilor n.a.) (ceea ce nu presupune ca concorda cu realitatea), de ce nu, chiar si credinta noastra poate fi una conventionala?
Oricum, cred ca, in curand, in mentalul nostru va fi potcovita o alta idee (pentru ca religia se reinventeaza pas cu pas, din instinct de supravietuire) si atunci, cu siguranta forma ingerilor va fi cu totul alta."
Pentru intelegerea mai buna a articolului va rog sa va rupeti doua minute si sa intrati pe articolul de desubt, pe care l-am modificat usor. Doar doua minute si veti vedea ingeri filmati pe "viu" .
Viata fara miracole e ca friptura fara muraturi.:) Orice iluzie frumoasa pe care o traiesti, te tine captiv o vreme si parca ai vrea s-o repeti... Un roman bun, o teorie seducatoare, o sculptura, o melodie, o piesa de teatru... pentru cateva momente din viata ESTI acolo si traiesti acea "realitate".
Credinta, ca si necredinta, dau un sens vietii, cu diferenta ca, prin credinta, prin simtire iar nu prin gandire, satisfactiile par mai mari si mai constante iar Miracolul pare ca incepe sa capete consistenta. Daca mintea nu se agata de "ceva", orice, pe care sa-l investeasca cu sens si care s-o stimuleze, partida este pierduta. Mintea copilului este preformata, dirijata de catre cei mari sa se orienteze intr-un anume sens, sa vada si sa se comporte intr-un anume fel fata de realitate. Nimeni n-o sa-si invete copilul sa nu creada si sa se indoiasca de tot ce va auzi de la cei mari, ca realitatea este alta decat cea pe care o percepe toata lumea. Daca l-ar indruma sa perceapa diferit - un "diferit" la fel de natural ca si naturalul comun al tuturor - l-ar sminti in raport cu societatea si l-ar termina ca om, caci copilul pana sa ajunga la armonie cu sine ca adult, are drum lung si greu de strabatut. Cat tip mintea copilului functioneaza ca un burete, e foate greu sa-l inveti sa gandeasca si sa se comporte dual. Adica pe de o parte sa aiba reactiile asteptate de societate de la el, iar pe de alta parte sa-i antrenezi mintea pentru "realiatea nevazuta". Nu s-a ajuns la modul acesta de intelegere a educatiei. Noi oamenii formam in continuare oameni din inertie. Ce s-ar intampla cu oamenii daca ar fi invatati de mici sa priveasca realitatea in esenta si nu in aparenta si sa reactioneze ca atare? Mintea noastra este educata de parinti, scoala si societate sa priveasca lucrurile doar intr-un anume mod. Educatori in cele nevazute sunt putini si sunt re-modelatori de minti mature, pentru aceia care vor altceva de la viata. Copiii sunt evitati de la educatia in cele nevazute dar, pe de alta parte, li se spala de zor mintile cu Religia. In societatile inca primitive, "realitatea" este diferita de a noastra, iar copiii o invata pe aceea.
"credinta noastra poate fi una conventionala?"
Raspunsul meu este DA. Chiar asa gandesc ca se intampla, fara sa ma consider sceptic sau nihilist. Dar, cum altfel decat prin speranta si cunoastere mai poti tine steagul sus? Sper si in acelasi timp imi promit: "Dar daca... reusesc sa intru Acolo si sa inteleg...?". Pana sa ajungi la miezul nucii exista o gramada de caneluri exterioare ale cojii, care mimeaza labirintul dinauntru, al miezului. Coaja daca nu se lasa sparta, trebuie macar putin fisurata, astfel incat sa te poti strecura inauntru. Cu ce altceva decat cu mintea, cu credinta sa provoci fisura? "Credinta ta va muta muntii" poate fi inteleasa ca si: "credinta ta, chiar si conventionala, poate provoca fisura nucii."
Convin acum cu voi, ca ceea ce am afirmat azi aici este doar pentru momentul "acum" si doar pentru acest aspect. Maine, privind credinta in alt context si in alta ordine de idei, s-ar putea sa ma contrazic, fara sa am catusi de putin sentimentul duplicitatii. Oricum, credinta poate fi considerata conventionala daca o privim critic si reala, sau adevarata, daca traim in ea.
Etichete:
Andrei Radu,
conventie,
ingeri filmati,
minte,
religie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




