GANDESTE CU INIMA !

Da repede clic aici ca avem treaba! 
Am schimbat cateva opinii cu bunul meu prieten Elvis si m-am gandit ca nu ar fi rau sa analizam putin lucrurile impreuna. Socoteam pana nu demult ca frica de Dumnezeu nu se-mpaca bine cu iubirea de Dumnezeu si faptul ca El ne-a lasat ca sa ne infricoseze de maretia si putere Lui si in acelasi timp sa ne iubeasca in aceeasi masura, mi se parea un nonsens.
Pe un plan mai mic, convenind ca Dumnezeu ar putea fi personificat si religia spune ca poate, caci s-a aratat sub chipul lui Isus, si ramand in acceptiunea ei, prin extrapolare, relatia Dumnezeu-om ar fi aidoma dresajului pe care il face un tata cu copiii lui prin educatie, ca sa poata sa ii domine. Sau cel putin asa arata (si din pacate mai arata si astazi) conceptia gresita despre educatie "eu te-am facut eu te omor".
Deunazi am stat de vorba cu o buna prietena, o bioenergica, excelent practician si de asemenea foarte avansata si evoluata in ale spiritualitatii si am  ridicat aceasta chestiune, cum ca ar trebui sa inlocuim ideea fricii fata de Dumnezeu cu ideea respectului pentru El.

Iata ce povesteste ea:
"Gresesti - mi-a zis - caci si eu gandeam la fel, cum ca mie nu trebuie sa-mi fie frica  de El dar a venit un moment cand mi s-a intamplat sa ma apropii si teama care te cuprinde in apropierea Lui, fata de acel Ceva cu o putere greu de descris, nu poate fi stapanita. Teama este si se manifesta independent de vointa si credinta omului "- mi-a  mai marturisit. Tot ea mi-a mai zis ca sfintii si ascetii cunosteau bine acest simtamant pentru ca, prin practica rugaciunii au ajuns comunice cu El si ca din punctul ei de vedere teama trebuie sa ramana bine infipta in mintea noastra. Reteta pare sa fie pe cat de simpla pe atat de incomoda: rugaciune, rugaciune si iar rugaciune. Dupa care evident urmeaza rugaciune. Nu discut aici moraliatatea Celui care te iubeste, de care trebuie sa te rogi cu Cerul si cu Pamnatul ca sa binevoiasca sa ti se arate, ci la faptul ca prin actul rugaciunii se induce, acceseaza banuiesc, o stare modificata a constiintei, care iti permite comuniunea cu El. Presupun, nu sunt sigur.
Personal, neavand experienta ei mistica ar trebui sa-i dau crezare. Ratiunea imi zice insa sa-mi vad de treaba si sa nu ma tem.  Dar  tot ea, prietena mea bioenergica a specificat:
"Mintea in fata lui Dumnezeu nu valoreaza nimic. Prima grija cand ne indreptam catre El este ca prin rugaciune sa lasam mintea  sa coboare in inima si-atunci lucrurile devin mult mai simple".

Acum ce se intelege prin coboratul mintii in inima eu numai intuiesc dar nu stiu sa explic, pentru ca sintagma "gandeste cu inima"  luata ca atare, devine cel putin ciudata  si de neinteles. Probabil ca sunt persoane evoluate care ar putea explica bine aceasta chestiune. Nu o data mi s-a spus sa gandesc cu inima. Cum este sa gandesti cu inima? Ca poetii? Ca artistii? Ca muzicienii? Ca dansatorii? Pe arhitecti nu-i aduc in discutie ca ne-ar cadea casele in cap. Din dialogul purtat de curand cu buna noastra prietena Camelia reiesea ca sufletul are discernamant. Daca asa stau lucrurile atunci sintagma capata sens daca si numai daca sufletul isi are sediul in inima si maicuseama daca totul este real si nu o metafora. Din ceea ce stiam pana acum sufletul cam tot prin cap isi are salasul, desi multa lume sustine ca locuieste in inima. Sau sunt in eroare?  Gandirea, fie ea si a  sufletului,  este pana la urma o rezultanta a unui anumit tip de chimie. Cum adica sa gandesti cu inima? Cate functii poate sa aiba un singur organ? Inima in cazul de fata ar avea vreo trei functii: pompeaza sangele, adaposteste  sufletul si...gandeste. Si culmea, independent de creier! (asta cel putin pana la momentul cand mintea coboara in inima:)) Poate ca putina teorie despre corpurile energetice ale omului nu ne-ar strica. Aici poate s-ar afla singurele explicatii plauzibile despre gandirea  cu inima.
PS: Intampinarea a fost o gluma pe care am s-o sterg.

Sursa foto