MORALA'N CUI ?

Odata treaba terminata, Dumnezeu, dupa ce a organizat Raiul, Le-a interzis lui Adam si Evei sa manance fructe din pomul cunoasterii binelui si al raului. Oare de ce Dumnezeu a avut nevoie de aceasta opreliste, ma intreb, atata timp cat ii crease pe ei dupa chipul si asemanarea Lui? Sa fi fost doar chipul si asemanarea, nu si esenta Lui? Nu, asemanarea ma indeamna sa cred ca este vorba chiar de esenta! Concluzia fireasca care apare de aici este ca etica si morala nu ar fi trebuit cunoscute de om. Si de ce nu ar fi trebuit sa fie cunoscute? Numa El, bunul Dumnezeu poate sti.

Omul perfect ar fi insemnat in conceptia divinitatii, imediat dupa Facere, omul amoral.
Toate bune si frumoase dar ce s-ar fi facut omenirea azi fara morala- nu ca ar da dovada de prea multa, ci ce haos, ce crime abominabile, ce incesturi, inselaciuni, talharii s-ar fi produs ca niste fapte firesti, daca Adam si Eva nu ar fi avut curiozitatea sa cunoasca? Curiozitate in ochii lor, nelegiuire in ochii Domnului. De ce ne-ar fi vrut Dumnezeu amorali si s-a maniat cand Omul (el si ea) au aflat ce este binele si raul? I-a si repudiat pentru acest lucru. Ca sa-i faci pe plac Domnului in ziua de azi, va intreb, este bine sa fii moral, amoral sau imoral?
Lumea, influentata de religie considera ca incalcarea poruncii este un pacat. Pacatul originar. Eu chestiunea o vad exact pe dos. Incalcarea poruncii divine l-a absolvit pe om de nestiinta cunoasterii pacatului si mai ales a notiunii de "pacat". El nu a comis nici un pacat. El, gustand din fruct, incercand sa cunoasca, a inteles esenta pacatului si odata cu ea a dimensiunii groaznicei oprelisti ce i se impusese... Si nu cred ca i-a picat deloc bine ceea ce a aflat.

Odata călcat consemnul pus de El, a tainei de neaccesat, Dumnezeu i-a luat ceva omului, poate cel mai important lucru in existenta lui si anume fericirea si lipsa vesnica de griji si l-a dat afara din sistem, din Rai. Pur si simplu! Doar era creatia Lui. In orice caz arhanghelii cu sabii de foc sau ce-o fi pus la poarta Edenului au fost si raman ecranul, scutul Lui de protectie, pentru totdeauna.
Ce sa mai inteleg de aici?
Ca sa fii fericit trebuie sa fii neaparat amoral?
Ca niciodata nu vom avea acces la toate valentele Lui? Ca prin cunoastere castigi intotdeauna ceva important dar imediat pierzi definitiv altceva, la fel de important?

Iata ce alt gen de concuzie ar putea reiesi!
Faptul ca Dumnezeu ca Sursa, a facut omul complet in cuplu, In si Yang, pe Adam si Eva si i-a dat posibilitatea comunicarii neconditionate cu El, dar le-a interzis cunoasterea totala, inseamna ca a dorit ca omul, prin cunoastere nelimitata sa nu poata deveni el insusi sursa prin dialog egal cu El, Sursa. Ar fi creat astfel un element disturbator, de bruiaj in univers, o competitie nedorita pe cata vreme, din oprelistea pusa, pastrand totusi un as in maneca, lasandu-l pe om sa calce legile universale, astfel incat sa stea pe o pozitie inferioara, este limpede ca prin facerea omului, Dumnezeu nu si-a dorit un partener egal, ci doar o oglinda in care sa se rasfete.

Iata cateva intrebari nevinovate care izvorasc din studiul Genezei biblice:
Suntem sau nu suntem creatia Sa perfecta? Raspuns logic: nu suntem creatia Lui perfecta!
Ne vrea sau nu ne vrea Dumnezeu ? Raspuns logic: Nu e clar daca ne vrea sau nu, din moment ce ne lasa sa ne chinuim.
Iubirea omului pentru Dumnezeu este la fel cu a cainelui pentru stapanul care l-a batut? Raspuns logic: da.

Bineinteles ca nu pledez pentru amoralitate si nici pentru arbitrariul oricarui fel de opinii fata de divinitate care, privite prin prisma pacatului originar, chiar ar trebui sa fie permise, ci pentru cat de repede calificam ceva drept blasfemie, atata timp cat nu cunoastem esenta lui Dumnezeu, pentru ca El nu ne permite acest lucru.
Isus, care este Dumnezeu, dupa cum se zice ca ar fi spus chiar El, nu a scris nimic cu mana lui, desi ar fi putut s-o faca. Divinul a ramas pe mai departe imaginar, el neavand sansa, sau nedorind ca sa ne ramana sub forma unui DIVIN CONCRET. Divinul este doar ceea ce putem simti si in cel mai rau caz, doar vorbe revorbite in fel si chip de catre altii, care au ramas sa hotarasca ce este divin si ce nu. Traim intr-un divin povestit si scris de autori necunoscuti. Si-atunci se naste intrebarea naturala: ce poate fi mai important? Povestile despre Dumnezeu sau faptul ca Il putem trai si fara ajutorul lor?